21 martie 2014

CRITICA CRITICII în revista Teatru



„… poate că fiecare dintre artişti se simte în sufletul său un Godot care aduce visul pe scenă”,
interviu cu Irina NECHIT,
scriitoare, jurnalist cultural.


-  Elena Boguş: Stimată doamnă Irina Nechit, mai mulţi ani în urmă aţi editat volumul de critică teatrală „Godot Eliberatorul”. A venit Godot în teatrul din Republica Moldova sau îl mai aşteptăm?
-  Irina Nechit: Volumul Godot Eliberatorul este încă din secolul trecut, însumând cronicile mele, interviurile, texte analitice despre ce se întâmpla atunci, căci în teatrul nostru era un reviriment. În principal, sunt texte despre teatrul „Eugene Ionesco”, pentru că a fost un fenomen şi rămâne un teatru viu. Încă la fondarea sa, TEI avea în repertoriu spectacolul „Aşteptându-l pe Godot” după Samuel Beckett. Este un spectacol de referinţă, unul dintre spectacolele emblematice ale teatrului basarabean modern.
Nu a venit Godot şi nu poate să vină. E un personaj fascinant anume prin aceasta – toată lumea îl aşteaptă, e visul pe care şi-l doresc mulți, dar care nu se împlineşte niciodată. Pe de o parte, el nu a venit, dar, pe de altă parte, fiecare creator de teatru mai viguros de la noi a încercat să-şi inventeze propriul Godot şi să fie el însuşi Godot, ca să reziste şi să creeze în situaţia în care nu poţi face aproape nimic. Anii de tranziţie au fost marcaţi de o profundă criză, bugetele teatrelor fiind tăiate în continuu. Este un mic act de eroism că oamenii de teatru nu au renunţat la meserie şi nu o ponegresc. Şi poate că fiecare dintre artişti se simte în sufletul său un Godot care aduce visul pe scenă.

- Elena Boguş: Credeţi că teatrul din Republica Moldova are nevoie de critică de teatru? 
 - Irina Nechit: Într-un proces teatral normal, este o mare nevoie de critica de teatru. Oamenii din mediul teatral autohton, de vreo zece ani, sunt tot mai supăraţi pe criticii de teatru, pentru că nu vin la spectacole, pentru că sunt mulţi artişti talentaţi despre care se scrie foarte puţin, pentru că nu se publică articole, pentru că nu se editează cărţi de teatru etc. E o raritate în presa noastră apariţia unei cronici sau recenzii bine scrise despre spectacole, despre premiere. Nu avem presă de cultură, adică avem foarte puţine reviste culturale. Fiind finanţate de Institutul Cultural Român, după tăierea bugetului, cele mai importante reviste culturale – Contrafort, Sud-Est Cultural, Semn, Clipa nu au apărut de aproape un an.
Unica publicaţie specializată – revista Teatru – este singura platformă de manifestare a criticilor de teatru autohtoni, care, chiar dacă sunt puşi la zid, chiar dacă nu sunt remuneraţi şi motivaţi, mai scriu articole dedicate teatrului. Totuşi, această revistă nu are o echipă de redactori, de reporteri care să ştie că muncind îşi câştigă existenţa. Ei sunt entuziaşti sau oameni care cred cu disperare în revigorarea teatrului.
Ar fi cazul să vorbim şi despre situaţia cărţii de teatru din Republica Moldova.  Şi în anii 1990-2000 cărţile de teatru apăreau cu greu, dar acum îmi pare şi mai complicat. În acest context, ne bucură editarea unor volume, de exemplu, cel despre Teatrul „Luceafărul” scris de Dina Ghimpu. Continuă să rămână pe prima linie Valentina Tăzlăuanu, lansând un volum extraordinar, Lumea după Hamlet.
Aceasta e situaţia ingrată a criticului, a cronicarului din Republica Moldova – dacă artistul se manifestă, apare în scenă, ceea ce desigur constituie un mare privilegiu, criticul de teatrul sau cronicarul întotdeauna rămâne în umbră. Dacă actorul e aplaudat, criticul de teatru nu e răsplătit nici măcar cu aplauze.

-  Elena Boguş: Aţi putea face un portret al criticului de teatru în general şi al celui din Republica Moldova?
-  Irina Nechit: E un om stingher, un om care se simte depăşit de situaţie, un om care nu aşteaptă de la scris aproape nimic. Apare o cronică, o recenzie, un interviu, dar nimeni nu apreciază asta. Ce să mai aştepţi? Că vei fi atras în nişte discuţii cu oamenii de teatru sau dezbateri în teatre? Din păcate, teatrele s-au plictisit de discuţii sau nu mai au nevoie de ele. Cu mai mulţi ani în urmă, au fost perioade când se organizau diverse dezbateri în teatre. Dar acum totul parcă s-a oprit. Una din cauze ar putea fi anturajul social şi instabilitatea politică. Aş vrea să cred că, probabil, se acumulează nişte energii care vor răbufni şi în scurt timp vom avea astfel de dezbateri. Comunicarea între oamenii de cultură de la noi mai are loc la UNITEM, la teatrul „Satiricus. I.L. Caragiale” (atunci când s-a organizat festivalul consacrat dramaturgiei basarabene), la Teatrul „Eugene Ionesco”, în unele seri de joi cu artişti din alte domenii invitaţi la discuţii sau la conferenţele de presă din Bienală. Dar, din păcate, toate acestea au loc atât de rar, încât nu mai pot aduna publicul, profesioniştii din domeniu.

-  Elena Boguş: Deci, cum ar trebui să fie relaţia dintre regizori și critici? Dar cea dintre actori și critici de teatru?
-  Irina Nechit: În primul rând, ar trebui să fie o relaţie profesională. Uneori, între oamenii de teatru și critici se mai întâmplă prietenii, atunci când au colaborat la un proiect etc. Dar prietenia cu un artist, cu o actriţă, cu un regizor nu trebuie să influenţeze scrisul criticului de teatru. Regizorii, de regulă, îi critică pe critici că nu sunt buni pentru că… nu vin la spectacole de câteva ori, cum le-ar plăcea lor să vină. Foarte puţini critici îşi pot permite acest lux, unii nu fac asta niciodată. Poate că e şi firesc, acum vitezele sunt altele, trebuie să prinzi din zbor şi să înțelegi ce-i cu acest spectacol de la prima vizionare. Şi actorii au supărările lor pe criticii de teatru, chiar şi pe ziarişti, mai ales pentru că sunt grăbiţi atunci când vin la teatru să-i vadă şi să scrie despre ei.
Şi, dacă acum stilul scrisului despre teatru este mai alert, mie îmi place: este mai comprimat, mai energic, mai tranşant... Deocamdată, asta e situaţia.

-  Elena Boguş: Atunci, ce fel de critică avem şi care este rolul criticii teatrale de la noi?
-  Irina Nechit: Cum e ţara, aşa e şi critica teatrală. Suntem câțiva critici din Chişinău invitaţi frecvent la Festivalul Naţional de Teatru din Bucureşti. În fiecare an, la diverse edituri din România, de exemplu, la Editura „Fundaţia Camil Petrescu”, apar cărţi de teatru şi de dramaturgie, volume despre fenomene teatrale, despre premiere, despre dramaturgi. Acolo este o activitate normală, aici nu este nimic normal în nici un domeniu şi nu este normală nici critica teatrală care există... dacă există...
Este bine că s-a creat grupul de critică teatrală al Dorinei Khalil-Butucioc, e de salutat faptul că ea face atelier de critică tânără. Eu chiar aştept ca o echipă de tineri critici de teatru să vină, să scrie, să publice. De exemplu, să pregătească doar ei un număr al revistei Teatru, scris în întregime de criticii tineri. Deocamdată observ că, dacă mai apar articolele tinerilor critici de teatru, ele sunt cumva distructive, scrise parcă în urma unor supărări şi nemulțumiri. Am văzut încă prea puţine analize ale spectacolelor, ale fenomenelor teatrale, ale festivalurilor de teatru.  

-  Elena Boguş: Într-adevăr, acest interviu l-am realizat la cele câteva şedinţe ale Atelierului Bunilor Critici (ABC) al Centrului de Dramaturgie Contemporană (CDC), coordonate de Dorina Khalil-Butucioc. În ce direcţie ar trebui să meargă atelierul nostru de critică teatrală?
-  Irina Nechit: În primul rând, membrii acestui atelier trebuie să meargă la toate premierele şi spectacolele de la noi sau invitate. Apoi să scrie cronici de teatru, asta cel puţin aştept – simple cronici. Recenzia este ceva mai greu şi mai complex, o cronică nici nu o poţi numi critică de teatru, ci jurnalism cultural. Jurnalismul este mai expeditiv, mai rapid, mai laconic. Măcar de la aceasta să se pornească şi cu timpul tinerii critici să meargă la festivaluri şi să scrie despre curente, despre revoltele tinerilor, despre lumea teatrală nouă… Asta mi-aş dori. Şi să scrie atât pentru revista „Teatru”, cât şi în presă. Ar fi bine dacă UNITEM-ul ar stabili contacte directe cu ziarele pe care le avem ca să-i intermedieze, pentru ca tinerii critici de teatru să-şi poată trimite cronicile pentru publicare în acele mici spaţii din periodice rezervate culturii. Dar, pentru o cronică bună, este foarte important şi limbajul în care este scrisă, tinerii critici de teatru având multe deficienţe la acest capitol. Uneori, lectorilor şi stilizatorilor din redacţii le este foarte greu să corecteze fraza, sintaxa şi ortografia cronicilor trimise de critici tinerii. Nu e neapărat să fie foarte mulţi critici, măcar vreo 2-3, dar să le văd mereu cronicile.

-  Elena Boguş: Dar cum credeţi că ar trebui să fie un Centru de Dramaturgie Contemporană?
-  Irina Nechit: Cred că ar putea fi şi sunt de diferite formate. Acest nou Centru de Dramaturgie Contemporană din Chişinău, aşa cum a funcţionat până acum, este una din formele pe care şi le-a propus. Derapajele s-au datorat, cred, şi faptului că parchetul UNITEM-ului scârțâie foarte tare, cum intri acolo, parcă eşti pe nisipuri mişcătoare. Lumina e slabă, scena e departe, fotoliile – unul peste altul, dar şi aşa se poate. Sunt bravo tinerii că au mers chiar acolo şi au făcut ce au dorit şi ce au putut în spaţiul care li s-a dat. Sunt convinsă că merită să fie făcute spectacole-lectură şi în teatrele profesioniste, dar din moment ce ele sunt ocupate cu repertoriile lor, e bună şi o sală a UNITEM-ului. Centrele de Dramaturgie Contemporană din ţările civilizate scot volume, culegeri, antologii de piese. Acum a apărut un text câştigător al concursului de dramaturgie al Marianei Starciuc, fiind un rezultat bun al CDC-ului şi al UNITEM-ului. Am fost doar la câteva lecturi, la care se citea bine într-un altfel de ritm, dar erau doar lecturi. Sper din suflet că CDC-ul va continua şi că tinerii vor face nu doar simple lecturi, ci şi spectacole vii în baza unor texte bune..

-  Elena Boguş: Cum se împacă poetul, dramaturgul şi criticul teatral din Dvs. la vizionarea unui spectacol?
-  Irina Nechit: Într-o discuţie mai veche cu regizorul Sandu Cozub de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, acesta îmi spunea: „Atunci când, privind un spectacol, uit că sunt actor, regizor, om de teatru și sunt prins total în acţiune, în lumea personajelor, înseamnă că spectacolul este bun”.
Când ceea ce se întâmplă pe scenă reuşeşte să te desprindă de realitatea cotidiană, să te lovească, să te şocheze, să te cutremure, atunci este un spectacol adevărat. Probabil, pe mine mă impresionează în primul rând poezia spectacolului, oricât de teatrală ar fi, cu multă mişcare, gesturi, limbaj corporal, muzică ş.a.m.d. Dacă nu are o adiere de poezie, spectacolul mă lasă un pic rece. Probabil asta se manifestă şi în felul cum scriu cronicile, și în dramaturgia pe care încerc să o fac.

-  Elena Boguş: Spectacolul „Mi-e frică de Marea Neagră” a fost montat la Teatrul Naţional „M. Eminescu” în baza piesei Dvs. „Nudiştii”, câştigătoarea concursului naţional de dramaturgie al UNITEM-ului din 2009. Aţi participat şi la alte ediţii?
-  Irina Nechit: După participarea cu acest text, în cadrul concursului UNITEM-ului, am mai trimis o singură piesă într-o altă ediţie. Ministerul Culturii anunța în fiecare an un Concurs naţional de dramaturgie ce ar trebui să fie cel mai important concurs din Republica Moldova.
Dar la ediţia din anul trecut a Concursului naţional de dramaturgie a venit un singur text. Nu ştiu ce şi cum s-a întâmplat, dar ei au anulat concursul în general. Se pare că l-au reluat, dar oricum s-a mutat cam totul spre UNITEM. Acum tot ce fierbe şi se frământă în dramaturgie se întâmplă la UNITEM, la Centrul de Dramaturgie Contemporană.
Mă bucur enorm de mult că tinerii continuă să lucreze şi aştept, în etapa următoare, să văd spectacole făcute chiar de actorii care au participat la acest atelier, dar şi de regizori. Cele mai multe şanse de a fi montate le au textele contemporane scrise de actori sau de regizori. Adică, dacă poţi singur să scrii şi să montezi textul, el are mai multe şanse să apară pe scenă, aşa cum se întâmplă, de exemplu, la „Teatrul Spălătorie”.

-  Elena Boguş: Când mai vedem un spectacol-lectură sau o piesă de-a Dvs. pe scenă?
-  Irina Nechit: Nu ştiu. Deocamdată am experienţa atelierului de dramaturgie de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. Am fost coordonatorul atelierului de dramaturgie care a existat 3 ani. Lecturile erau supuse unor rigori, lucrau actorii profesionişti, se cerea existenţa unei anumite regii. Oricum, la sfârşitul lecturii, publicul care rămânea la discuţii avea mai multe pretenţii: de ce regizorul nu a lucrat mai mult, de ce lecturii nu i s-a dat o formă, concluzia fiind că trebuia să se meargă de la o simplă lectură, la un adevărat spectacol-lectură. Este o muncă pe care acum nu ştiu cine şi-o asumă sau şi-o poate asuma. Se pare că cei de la Centrul de Dramaturgie Contemporană  din cadrul UNITEM-ului acceptă şi o simplă lectură, fără elemente de regie sau de joc actoricesc. Lumea este mai indulgentă, iar scopul CDC-ului este să prezinte textul pentru a fi ascultat şi atât. Dar mi-ar plăcea ca regizorul şi actorul să intre în material, să pună ceva din meseria şi arta lor în lecturi, să se consume. Sigur, lucrurile se schimbă foarte repede şi chiar în peisajul nostru teatral cam inert, s-ar putea schimba ceva în bine.

-  Elena Boguş: Şi noi credem. Vă mulţumim pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu!

17 martie 2014

Lansare de carte a poetului Virgil Botnaru la Bibiblioteca Ștefan cel Mare

Pe data de 11 martie 2014, la ora 13:00 la Biblioteca Ştefan cel Mare a avut loc lansarea de carte de debut a poetului Virgil Botnaru, Return to Innocence, apărut la Casa de Pariuri Literare din Bucureşti din Colecţia Falanga Basarabeană coordonată de Dumitru Crudu. 
Virgil Botnaru publică poezie, proză şi critică literară în revistele de specialitate. A fost membru al Cenaclul Kontur de la Bălţi moderat de Anatol Moraru, frecventează Atelierul Vlad Ioviţă şi Cenaclul Republica.
video
În anul 2012, Virgil Botnaru, a participat la Şcoala de Cretive Writting din  Orheiul Vechi şi a apărut în Antologia Casa Verde.  Iar în anul 203, a participat la Şcoala de Creative Writting moldo-germană care a avut loc la Biblioteca Ştefan cel Mare, şi a apărut cu texte în Antologia Autobuzul 100. O antologie de proză scurtă basarabeană.  

Au fost prezenţi la eveniment critici literari: Anatol Moraru, Maria Şleahtiţchi, Lucia Ţurcanu, Emilian Galaicu-Păun, Maria Pilchin, Ivan Pilchin, scriitori Dumitru Crudu, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovscki, Ana-Mihaela Nuţă, Victoria Mărgineanu, Oleg Carp, scriitoarea Claudia Partole şi elevii de la Liceul Profesional nr.2. Fiecare au avut o părere bună despre debutul lui Virgil Botnaru.
                                                                                       



                                                           
Return to Innocence de Virgil Botnaru apărut la Casa de Pariuri Literare, din Bucureşti, 2014 Colecţia Falanga basarabeană colecţie coordonată de Dumitru Crudu.
Virgil Botnaru este la primul său debut vine cu un volum de poezii mai recente şi mai vechii care a fost scrise în cadrul atelierului şi nu numai.