29 octombrie 2014

Volume de povestiri

Recent am găsit o listă de povestiri aruncate într-un sertar de la birou.


Volume de povestiri: 


Wells Tower, Să distrugi şi să arzi tot, Curtea Veche, 2011
David Vannt, Legenda unei sinucideri, Litera, 2013
Woody Allen, Apărarea invocă nebunia, Humanitas, 2010
Ernest Hemingway, Zăpezile  de pe Kilimanjaro, Polirom, 2007
Vladimir Nabokov, Povestiri, Polirom, 2010
John Cheever, Integrala prozei scurte, Polirom, 2011
Charles Bukowsky, Poveşti despre nebunia obişnuită, Rao, 2005/ Cea mai frumoasă femeie din oraş, Rao, 2008
 Guillermo Arriaga, Retorno 201, Vellant, 2010
William Saroyan, Nebunie în familie, Rao, 2011
Andrei Platonov, Moscova cea fericită, Polirom, 2007
Adolfo Bioy  Casares, După-amiază unui faun, Curtea Veche, 2009
Julio Cortazar, Cât de mult iubim pe Glenda/ Toate focurile, focul / Manuscris găsit într-un buzunar, Polirom, 2003-2009/ Armele screte, Humanitas, 2007
Dino Buzzati, Cele mai frumoase povestiri, Polirom, 2005
Bernahard Schlink, Minciuni de vară, Polirom, 2011
Julian Barnes, Puls, Nemira, 2011
J.D. Salinger, Nouă Povestiri, Polirom, 2012
Truman Capote, Muzică pentru camelioni, Polirom, 2009
Cristian Teodorescu, Medgidia, oraşul de apoi. Cartea Românească, 2009
Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Humanitas, orice ediţie
Răzvan Petrescu, Rubato, Curtea Veche, 2011
John Barth, Toga Party, Nemira, 2009
Kafka, Metmorfoza şi alte povestiri, Polirom, 2012
Boris Vian, Blues pentru o pisică neagră, Univers, 2004
 Philip Roth, La revedere Columbus, Polirom, 2012
Samuel Beckett, Opere 1. Integrala prozei scurte, Polirom, 2011
Kurt Vonnegut, Bun venit printre maimuţe, Humanitas, 2008
Best of. Proză scurtă a anilor 2000, Polirom, 2013



Cărţi despre arta crisului:


Stephen King, Misterul regelui, Nemira, 2007

Somerset Maugham, Bilanţ, Nemira, 2006
Umberto Eco, Confesiunile unui tânăr romancier, Polirom, 2011



Vă doresc lectură plăcută dacă vă place din această listă a mea!!!:)


23 octombrie 2014

Jurnal la Lectia de Reportaj

Este un Feature de istorie umană. Am învăţat la lecţia doamnei Alinei Radu. Cum se face un reportaj, un feature, şi necrolog. A fost o lecţie inteteresantă şi plăcută. Am învăţat multe lucruri interesante. A fost experienţă unică.

„Viaţa m-a învăţat că nu trebuie să ne fie frică de dizabilitate. Experienţele pe care le avem din viaţa noastră ne formează, ne modelează, ne învaţă să privim viaţa într-un anume fel. Dizabilitatea pentru mine este ca orice alte reguli ale jocului; reguli de care trebuie să ţinem cont. Dacă nu era dizabilitate, eram o altă persoană,”  spune Olga profesoară de engleză.
Olga Afanas are 31 de ani, şi  are  propria firmă de traducere profesionistă în Chişinău. În 2005, a absolvit Facultatea de Litere la Universitatea de Stat din Moldova, cu specializarea Limbă şi Literatură Română şi Engleză. Mai apoi, a urmat un master în Psihologie Clinică şi Asistenţă Psihologică. Recent şi-a luat bursă de doctorat la o Universitatea din Ungaria. Olga s-a născut prematur şi a suferit o traumă la naştere. În consecinţă a fost diagnosticată cu afecţiune locomotorie uşoară. A avut noroc că a fost susţinută de familie şi prieteni, încât a reuşit să treacă împreună peste toate dificultăţile. Are câţiva prieteni buni care o aceptă  aşa cum este ea,  şi o susţin în tot ce face şi o respectă enorm de mult.
 „Muncesc pe cont propriu, nu din cauza deficienţe locomotorii pe care o am, ci pentru a dispune de un regim liber de a putea fi implicată în cât mai multe proiecte posibil, să am timp suficient să pot alege grâul de neghină,” povesteşte Olga.
A lucrat ca voluntar la  câteva oranizaţii non-guvernamentale pentru Persoane cu Dizabilităţi, la Hospice Angelus Moldova, Centru de asistentsa juridica pentru  persoane cu Dizabilitati, Asociţia Gaudeamus în Chişinău, s-a apropiat enorm şi a făcut-o să înţeleagă că persoanele cu dizabilităţii sunt şi ei oameni dar cu nevoi mai speciale, au nevoie să  le fie respctate drepturile, să fie înţeleşi şi să nu fie priviţi cu milă, pentru că lor nu le place lucru acesta.
 Olga este o tânără activă, cu perspective de dezvoltare pentru ea a fost mereu normal şi firesc să muncescă. „Pot să-mi caut un loc de muncă pe piaţa muncii, fără să mă gândesc la faptul că dizabilitatea ar putea fi o problemă. Da, deseori am fost privită mai “altfel”, discriminată chiar, dar am crezut în capacităţile mele, ştiam că pot şi merit mai mult. Deseori, când ajungi într-o situaţie critică te ajută să alegi „grâul de neghină”, să înţelegi de ce eşti în stare cu adevărat...”
Tînara este pasionată de fotografie, fotografiază natura şi oameni. Mai are o pasiune mare care o practică când are timp, face hipism, îi place enorm de mult caii. Se simte bine când este în şa. Are un regret mare că nu dansează, dar îi place şi ar vrea să danseaze, dar condiţia de sănătatea nu-i permite.
Olga a fost deschisă să-mi poveastească despre experienţele sale de viaţa şi despre persoanele cu dizabilităţi. O persoană cu dizabilităţi are nevoie să fie aceptată şi respectată de către ceilalţi. Olga susţine că nu înţelege unde este diferenţa dintre aceşti oameni şi ceilalţi. „Fiecare dintre noi are nevoi speciale, fiecare are nevoie de ceva, condiţii acasă, în familie, la serviciu. În primul rând, pentru un om cu dizabilăţi contează şi este important să fie aceptat de părinţi, şi în al doilea rând  să se acepte pe el însuşi,” spune Olga Afanas.
Olga Afanas a participat ca model la Dare Social Fashion Show, un proiect social de caritate din Republica Moldova este dedicat femeielor cu dificienţe locomotori şi boli incurabile. „La acest proiect au participat mai multe femeie puternice, frumoase, active care sunt din diferite domeni şi de succes, care au lăsat în urma lor un mesaj. Ca şi femeiele cu dizabilităţi sunt oameni normali, au nevoi speciale, au vise dorinţe şi doresc să se căsătorească să devină mame, să se afirme în carieră şi să fie fericite. Pentru mine, acest proiect a fost ceva unic, interesant, a fost o experienţă frumoasă să particip la el.”
Potrivit Marianei Tsibuleac doctor în istorie la Academia de Ştinţă din Moldova şi o bună prietenă cu Olga povesteşte : “ O cunosc pe Olga aproae de 10 ani.  Sunt şi eu o persoană cu dizabilitate şi ceea ce apreciez la ea este felul de a fi. Este o persoană optimistă, activă şi găseşte timp să se implice în foarte multe proiecte şi activităţi. Este o fată care are diferite planuri de investiţi şi de lungă durată. Tot ceea ce-şi  pune ca scop duce la bun sfârşit. A fost un model Dare Social Show, şi este  plin de curaj şi ambiţie spre deosebirre de alte personae cu şi fără dizabilităţi. E de o intelegenţă aparte. Este o persoană cultă şi citeşte foarte mult, şi îi place să împărtăşească cu alţi ceea ce citeşte şi învaţă.
Este persoană prietenoasă şi deschisă, şi întinde oricui şi oricând o mână de ajutor când are nevoie. E o persoană directă, nu-i place să umble pe ocolite. Întotdeauna este flămândă de cunoaştere, educaţie şi informaţie”.
 Potrivit opiniei Liudmilei Iachim, Coordonator Programului de Reabilitare de la Centru de “Motivaţie” declară că: “Persoanele cu dizabilităţi este circa 188 de mii de personae cu dizabilităţi pe toată Republica Moldova, şi aici intră toate categoriile de personae cu dizabilităţi locomotorie, vizuale, personae cu deficiente mentale, şi de sindrom de diferite categorii.
Noi lucrăm de foarte mulţi ani cu personae cu dizabilităţi locomotorie. Şi de câţiva ani încercăm să promovăm integrarea persoanelor cu dizabilităţi în câmpul muncii. Adică să dezvoltăm deprinderiile de viaţă pentru ca asta e primul element important care noi îl vedem. Aici ne-am întâlnit deseori cu această problema.
Dacă e să vorbim despre schimbări la nivelul  de integrare la capitolul accesibilitate, este o problemă destul de mare şi vastă, şi toate situaţile pe care le monotorizăm, accesibilitatea este un punct sau o etapă care împiedică foarte mult integrarea copiilor şi a tinerilor cu dizabilităţi.
Noi de anul trecut dezvoltăm un serviciu de suport pentru tinerii care doresc şi care vor să-şi continue studiile după 9 clase sau dacă au terminat 12 clase. Tinerii care au posibilitatea să se angajeze, se adresează la noi. Este destul de dificil să urmăreşti persoanele cu dizabilităţi, care sunt înscrise la studii, personae care s-au integrat în câmpul muncii prin diferite metode.
Una ca avem proiectele noastre pe care le realizăm şi încercăm să le implicăm pe personae active”.
Conform statisticilor, în Republica Moldova sunt circa 183 mii de persoane cu dizabilităţi. Circa 61% din numărul persoanelor cu dizabilităţi sunt în mediul rural, numărul lor fiind în continuă creştere din 2008 cu circa 2,6% pînă în prezent. La 10 mii locuitori din meidul rural revin 539 persoane cu dizabilităţi şi respectiv 484 la 10 mii locuitori din mediul urban. În aspect gender, numărul femeilor cu dizabilităţi a crescut din anul 2008 cu 2,1%. La 10 mii femei revin 473 femei cu dizabilităţi comparativ cu 563 pentru bărbaţi. La 10 mii de locutori revin în medie 516 persoane cu dizabilităţi, iar fiecare a şase persoană cu dizabilitate se încadrează în categoria celor cu dizabilitate severă. Persoanele cu dizabilităţi reprezintă 5,2% din populaţia totală a ţării, iar copiii cu dizabilităţii – 2,1% din numărul total ai copiilor din Republica Moldova.

Jurnalul la Lectia de Fotojurnalism

Ana Caraman (60), medic de familie din Centru de Sanatate din s. Colonita, mun. Chisinau, 18 septembrie 2014. Are o experienta de 38 de ani si isi iubeste meseria pe care o practica.
Potrivit Anei Caraman din Centru de Sanatate din s. Colonita ofera servicii medicale  celor aproape 4000 de locuitori.
Potrivit sursei Organizatiei Mondiale a Sanatatii,  Republica Moldova ocupa pe primul loc  in Europa privind numarul de bolnavi si a celor contaminati de TBC.
Fotografie de Elena Bogus

Această poză am făcut-o la lecţia de fotojorunlism. Am mersi cu toată grupa pe teren în s. Coloniţa, municipiul Chişinău. Împreună cu colega mea Ana-Maria Veveriţă am dat de Centru de Sănătate. Am avut emoţii mari, pentru că prima dată faci poze şi intri în contact cu oameni. A fost o experienţă frumoasă şi interensată. Am învăţat multe lucruri.

18 iulie 2014

Recenzie de Carte: Corespondenţă inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle

Pe rafturile unei librării din Chişinău, am găsit Corespondenţă inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle, Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, de la Editura Polirom, Iaşi 2000. Mi-am dorit să-l cunosc pe Mihai Eminescu nu ca un geniu, scriitor sau ca gazetar, ci ca un om simplu cu emoţii, sentimente, trăiri, bucuri şi tristeţe, şi de ce nu filosofia de viaţă. Poeziile şi scrisorile şi postumele lui Mihai Eminescu spune totul despre el ca om ce a trăit în vremurile de odinioară.
Volumul de față reunește 93 de scrisori inedite adresate de Mihai Eminescu- Veronica Micle și 15 scrisori trimise de către aceasta lui Mihai Eminescu. În addendă sunt publicate două scrisori ale Veronicăi Micle către sora poetului, Harieta Eminovici, precum  și o scurtă notă adresată poetului de către Titu Maiorescu. Aceste scrisori  provin din arhiva familiei Graziella și Vasile  Grigorcea. Impresiile mele asupra cărți au fost bune decât mă așteptam.
Cred, îndrăznesc să cred, că nimic. Sunt scrisori eminesciene către Veronica Micle, întregind romanul  lor epistolar de dragoste. 
Scrisorile conțin informații de prim ordin despre creația lui Eminescu, despre gândirea lui politică și socială. Așadar, nu doar un mare eveniment cultural ci și o extraordinară surpriză umană ce radiografiază complicatele relații tandre și ironice, încrâncenate și ludice, amare și zlobii, naive și îngândurate, severe și generoase, imature și grave dintre  tineri din veacul trecut care se iubeau cu pasiune.

5 iulie 2014

Să facem Pace! Pentru un progres al spiritului.

Într-o viaţă anterioară Buddha era căpitan pe un vapor cu un echipaj de 500 de marinari. A aflat că unul dintre ei plănuia să-i omoare pe cei 499 pentru a le fura bunurile. De trei ori a încercat să-l împiedice, dar marinarul nu s-a lăsat. Atunci el s-a gândit aşa: " Dacă nu-l împuşc pe el, ceilalţi 499 vor muri. Dar, pe de altă parte, dacă-l omor înseamnă că accept să suport consecinţele negative asupra karmei, ce presupune moartea unui om în scopul salvării a 499 de vieţi omeneşti şi, de asemenea, îl împiedic pe respectivul om să săvărşească păcatul de a lua viaţa a 499 de persoane.În plus, dacă nu-l ucid pe cel care complotează, devin vinovat indirect de moartea 499 de persoane." Atunci a luat arma şi l-a împuşcat pe matinar.


"Această parabolă am preluat-o din cartea autorului Stephane Hessel şi Dalai Lama - Să facem pace! Pentru un progres al spiritului, Editura Nemira, Bucureşti 2012. Este o discuţie liberă dintre cei doi, mai degrabă un interviu, unde discută despre viaţă, pace, umanitate, liniştea sufletului, practica non-violenţă în lume, politică şi drepturile omului. Este o carte, care o citeşti şi înţelegi multe, care te pune pe gânduri în acelaşi timp pui şi întrebări.
 Democraţia sunt oamenii, nu privilegiaţi, ci oamenii în general. Dacă observăm peste tot diferenţe uriaşe între cei mai săraci şi cei mai bogaţi, democraţia trebuie să acţioneze, să reacţioneze, să-i ajute primii să beneficieze de drepturile şi de libertăţile lor. Iată la ce e bună politica, iar noi îi putem redescoperi temeiul  spiritual. Vrem să avem guverne interesate  nu doar mândria naţională, ci şi de a învăţa să colaboreze. Avem nevoie de cooperare interguvernamentală şi de multilateralitate, pentru acum ştim ce se întâmplă pretutindeni. Un om este împuşcat în sudul Egiptului : ştim imediat ce putem face.  Avem nevoie de un lider democratic pentru lumea întreagă, în acord cu această exercitare laică a spiritului în favoarea nonviolenţei, a compasiunii. Democraţie laică, da, dar ea nu exclude un plan superior, şi anume spiritualitatea toleranţei."
                                                    Stephane Hessel

4 iulie 2014

Învață să te focusezi pe ce îți dorești


Uneori avem nevoie să învățăm cum să ne focusăm pe dorințele noastre. Nu știm sau nu putem. Avem nevoie de ceva care să deie un imbold, o motivare pentru a învăța să ne focusăm pe ce dorim. În timp ce am răsfoit pagina de internet, am găsit o poveste indiană interesantă, cum să învățăm să ne focusăm pe ceea ce dorim.

Un maestru indian într-o zi cu discipoli săi în pădure ca să-i înveţe să tragă cu arcul. El le-a dat fiecăruia dintre ei un arc,  și ca ţintă a pus în fața lor, o distanţă de 50 de metri, o pasăre de lemn, apoi le-a spus să se concentreze numai pe ochiul păsării, pe care ar trebui să-l nimerească cu săgeata. Apoi i-a întrebat ce văd ei.
 Primul discipol i-a zis că el vede cerul, pădurea, copacii din apropiere și apoi ochiul păsării. Maestrul  i-a spus să se oprească, și l-a întrebat pe al doilea ce vede. Aceasta i-a răspuns că vede doar ochiul păsării, și maestrul i-a spus să tragă. Și, bineînțeles, a nimerit direct în ochiul păsării și a doborât-o.
În concluzie: Trebuie să învățăm să ne focusăm pe ce avem nevoie să obținem pentru a ne atinge țelul. Dacă lăsăm tot ce  este în jurul nostru să ne influenţeze, riscăm fie să nu obținem ceea ce dorim, fie să întârziem rezultatul pozitiv.




















31 mai 2014

“Munca mea nu este să fiu plăcut cu oamenii, munca mea este să-i fac mai buni în munca lor ”. Steve Jobs

Când am răsfoit paginile de internet, din  întâmplare am găsit acest articol care mi-a plăcut enorm de mult. Mă gîndeam dacă fac parte din această categorie sau care ar fi semnele ce ar identifica oameni inteligenţi. 

      Iată 10 semne care ar identifica oameni inteligenţi:
  1. Ei nu vorbesc mult. Motivul este simplu: ei ştiu că doar ascultând ce spun ceilalţi, pot deveni mai deştepţi.
  2. Ei cunosc o mulţime de lucruri diferite, care nu ţin doar de domeniul lor. Persoanele deştepte se hrănesc cu stimulentul de a fi interesaţi de ceea ce fac alţii.
  3. Ei combină serviciul, familia şi interesele persoanel cu uşurinţă. Ei nu obosesc niciodată să ţină aceste lucrui într-un echilibru. Jonglând cu aceste trei elemente, ei par 100% angajaţi în ceea ce fac, pe toate fronturile simultan. Totuşi, în spatele acestu scenari perfect, oamenii inteligenţi au scheme prertinente după care fac paşii potriviţi ca să fie siguri pe viaţa lor este perfect echilibrată.
  4. Ei se alimentează cu toată informaţia actuală. Nu tot timpul, dar destul de des urmăresc ce se întâmplă pe feed-ul reţelelor de socializare asigurându-se că nu au scăpat ceva important din vedere. Ei prind din mers trendurile globale şi reacţiile oamenilor la diferite evenimente.
  5. Chiar şi atunci când treburile nu le merg atât de bine, ei nu vor rămâne cu zâmbetul pe buze. Persoanele intelingente nu pot fi debusolate de surprize neplăcute, pentru că ei au o gândire dezvoltată, care le generează o mulţime de soluţii alternative înainte ca scenariile negative să intre în joc.
  6. Chiar dacă cunoscu că sunt cele mai deştepte persoane din încăpere, nu-şi pierd tipul demonstrând asta. În schimb, ei vor privi acest lucru ca pe o provocare încercând să facă pe oricine altcineva la fel de intelingent.
  7. Dacă sunt liderii unui grup, ei vor face tot posibilul ca persoanele cu care colaborează să devină deştepte, mai sociabile şi mai populare decât ei, în colectivul dat. Pentru oameni inteligenţi, ceilalţii nu reprezintă o ameninţare. Ei ştiu că prezenţa cunoştiinţelor tot timpul constituie un avantaj. Iată de ce ei fac tot posibilul ca oamenii care-i înconjoară să devine mai deştepţi decât ei.
  8. Ei au talente ascunse, pe care nu le arată nimănui, până nu vine timpul potrivit. Ei nu simt nevoia să-şi arate toate talentele, pentru a demonstra cuiva că sunt mai buni decât ei.
  9. Ei pot avea, sau nu, o educaţie scumpă. Nu vei şti niciodată ce studii posedă, până când nu îi vei citi CV-ul.
  10. Ei niciodată, sub nici o formă, nu te vor face să te simţi o persoană stupidă, chiar dacă nu le este greu s-o facă. Ei au învăţat din experienţele anterioare, că luând pe cineva în derâdere, arată mai prost decât persoana în cauză.

30 mai 2014

O cititoare fidelă la Biblioteca Ştefan cel Mare

http://www.timpul.md/articol/%28foto%29-femeia-anunata-ca-disparuta-in-filmul-la-hanul-morii-a-aparut-in-biblioteca-tefan-cel-mare-59677.html

25 mai 2014

Sfaturi Cum se scrie un text....

Scrierea unui text este foarte important pentru un  scriitor, el trebuie să ştie anumite etape de redactarea unui text. Aceste etape le-am preluat dintr-o carte în timp ce o răsfoiam, mi s-a părut ceva interesant.

Redactarea unu text are următoarele etape:
  1. Planificare textului
  • Textul se planifică în scris, nu oral
  • Se aleg teme, idei, subiecte interesante, originale, pe care autorul le stăpâneşte bine şi despre care se poate informa suplimentar, care i se potrivesc şi în legătură cu care poate aduce elemente noi. Pentru aceasta, foarte utile se dovedesc tehnicile de descoperire:
- apelul la memorie, întocmind liste de idei, consultând ideile notate într-o agendă, elaborând reţele de idei sau scriind liber câteva minute;
- observaţia atentă, dublată de desene/scheme(care canalizează atenţia asupra detaliului) sau de speculaţii pe marginea legăturilor dintre elementele unei scheme;
 - citirea activă a unei bibliografii;
-conversaţia cu un interlocuitor sau cu propria persoană;
- mass-media;
- imaginaţia, literatura.
  • Temele generale se restrîng la subiecte precise, semnificative, în stare să capteze interesul cititorilor.
  • Prin ceea ce scrie şi prin modul cum scrie, autorul trebuie să îi ofere cititorului plăcerea lecturii.
2. Redactarea pe ciornă.
  • Textele se redactează întâi pe ciornă pentru ca autorul să poată lua cele mai bune decizii în ceea ce priveşte conţinutul  şi forma.
  • Deciziile trebuie să se bazeze pe analiza atentă a publicului pentru a scrie astfel încât textul să vină în întîmpinare aşteptărilor de lectură ale cititorilor potenţiali.
  • În funcţie de subiect şi de public, autorul decide asupra tonului şi a rolului  pe care şi-l asumă pentru a media relaţia publicului cu textul; el trebuie  să proiecteze în text o stare  de spirit pozitivă.
  • Orice text se scrie cu un scop. Pentru a formula scopul, autorul  propune ipoteze alternative, pe care le verifică, pentru a opri la una dintre ele, la cea mai bună.
  • Scopul trebuie definit cât mai repede, pentru a alege, în funcţie de acesta, tipul de text(narativ, descriptiv, expozitiv, argumentativ) şi pentru a da o configuraţie particulară relaţiei  autor- cititor- text.
  • Planul textului se face ordonând, grupând, ierarhizând, eliminând, adăugând, modificând. Logica ideilor şi succesiunea paragrafelor trebuie să fie în permanenţă ţinute sub control. Pentru clarificare, se poate recurge la sistemul numerotării paragrafelor.
  • Majoritatea textelor se deschid cu o teză: o propoziţie sau un paragraf care exprimă sintetic ideea textului şi spre care converg elementele acestuia.
  • A schiţa conţinutul pe ciornă reflecţie şi decizie, oferind avantajul pătrunderii în profunzimea gândirii,aşa cum numai scrisul o permite.
3. Revizia
  • Este o etapă absolut necesară în redactarea oricărui  text. Este momentul în care autorul  trece la ipostaza de "scriitor" în cea de cititor; din nou punct de observare, textul se vede astfel....
  •  Cu obiectivitate şi spirit critic, se evaluează textul sub aspectul concepţiei globale(în funcţie  de subiect, public, scop) şi sub aspectul formei (claritate, corectitudine etc.).
  •  Pentru o revizie efiecientă, textul se citeşte  în două etape: întâi se face o lectură  rapidă pentru "a vedea" ansamblul, apoi  se face o lectură aprofundată, pentru a observa  detaliile.
  • În etapa de revizie se fac operaţii precum: introducerea de idei şi pasaje noi, eliminarea unor proţiuni  de text, eventual reintroducerea lor, modificarea unor porţiuni de text, eventual reintroducerea lor, modificarea ordinii unor paragrafe, părţi etc., cizilarea frazelor prin înlocuirea unor cuvinte, scurtate, dezvoltare, înlocuire, corectarea unor greşeil de neatenţie şi grabă, verificarea unor informaţii de care autorul  nu este sigur(citate, nume proprii, date trimiteri bibliografice, ortografia unor cuvinte etc.).
  • Modificările făcute în diverse puncte ale textului trebuie corelate.
  • Revizia este etapa în care autorul alege dintre mai multe variante posibile.
4. Forma Finală
  • Indiferent dacă este scris de mână, bătut la maşină sau procesat pe calculator, textul trebuie să aibă un aspect îngrijit.
  • Modul în care este prezentat textul influenţează receptarea lui de către cititori. Un text bine aşezat în pagină conferă claritate ideilor, îi face pe cititori să-l înţeleagă mai uşor şi să-şi fixeze în minte aspectele esenţiale.
5. Confruntarea textului cu cititorii
  • Orice text există prin cititorii săi.
  • Autorul trebuie să ştie să profite  de pe urma  dialogului cu cititorii: îşi poate  întări convingerile, îşi poate corecta percepţiile, îşi poate schimba ideile; toate acestea sunt în avantajul  lui.
  • Există anumite reguli ale dialogului civilizat, care îl privesc atât pe autor, cât şi pe cititor. Autorul trebuie să aibă o atitudine pozitivă faţă de critici, să nu le perceapă ca pe o agresiune. Cititorul  trebuie să facă o lectură atentă şi onestă a textului, precum  şi un comentariu la obiect, în termeni civilizaţi.
  • Autorii şi cititorii care nu ştiau  să discute pe marginea textelor îşi pierd credibilitatea
La acest subiect, am să mai scriu dacă găsesc ceva interesant.

20 mai 2014

30 Senzaţii care aduc plăcere...

video

O prietenă  mi-a recomandat să privesc un video despre 30 de senzaţii chinestezice care aduc plăcere.
M-a făcut curioasă să privesc şi să-mi fac şi eu o listă de senzaţii care îmi plac şi care mă reprezintă ca om.

- să sar cu paraşuta;

- să sărut;

- o îmbrăţişare caldă de la persoanele dragi;

- să mă dau în leagăn;

- să mă plimb cu bicicleta;

- să înot;

-să merg cu picioarele goale prin iarbă  şi pe plajă;

- să simt mirosul de iarbă cosită şi flori de câmp;

-să simt cum vântul se joacă cu părul meu ;

- să nimeresc într-o ploaie de vară caldă;

-  să simt căldură soarelui;

- să mă joc cu animalele;

- să respir aer curat după ce plouă;


- să muşc din fructul suculent;


- să mă urc pe muntele Everest;


-să ascult ciripitul  păsărilor;


- să văd asfinţitul şi răsăritul soarelui;


- când ai o carte interesantă şi nu poţi să o laşi din mână;


- să văd cerul înstelat noaptea;


- să simţi cum îţi zboară fluturi prin stomac;


- să ţii ghetara pentru prima oară în mână şi să vrei să cânţi la ea;

- sa-mi fac niste tatuaje pe spate si pe mana dreapta;

Lista mea poate continua la nesfîrşit :) Dar care sunt senzaţiile care vă aducă vouă plăcere?



Prezantarea Cenaclului Ghemul la Teleradio Moldova

Azi, am prezentat  la  Teleradio Moldova un Eveniment cultural "Cenaclul Ghemul" ce are loc în fiecare duminica la Biblioteca Ştefan cel Mare.

Cenaclul Ghemul la Biblioteca Ştefan cel Mare

În această duminică, la Biblioteca Ştefan cel Mare, în cadrul Cenaclului Ghemul s-a citit poezia autoarei de etnie tătară, Lilya Gazizova din volumul de versuri "Oameni de Februarie". A fost tradusă de Leo Butnaru, este o carte excepţională, ieşită la lumina tiparului anul acesta(2014) la Editura Timpul din Iaşi (România).
Pe data de 15-18 mai, la Chişinău a avut loc Festivalul Internaţional Primăvara Europeană a Poeţilor 2014,  Ediţia a IV-a. În cadrul Festivalului a fost invitaţi scriitori din Olanda, Slovacia, Ungaria, Ucraina, România, Cernăuţi, Rusia, Tatarstan, Republica Moldova.
Cu această ocazie, cei prezenţi la Cenaclul au citit câte o poezie preferată din volumul 'Oameni de Februarie". Am făcut cunoştinţă cu poeziile autoarei.

Lilya Gazizova s-a născut în oraşul Kazan( Republica Tatarstan din Federaţia Rusă într-o familie de intelectuali.
A editat câteva cărţi de versuri, prima dintre ele, “Perla neagră”, apărând la începutul anilor ‘90 cu o prefaţă semnată de A.I.Ţvetaeva, sora marii poetese Marina Ţvetaeva. În 2012, cartea de versuri “Kanafer” a apărut în limba poloneză, iar în 2013 volumul de poezie “Oamenii de februarie” a văzut lumina la editura Voimega din Moscova. 
Este cunoscută şi ca traducatoare a poeziei tătare în limba rusă. A alcătuit mai multe antologii ale poeţilor din Tatarstan. Selecţii din versurile sale i-au fost traduse în limbile engleză, germană, poloneză, sârbă, macedoneană, turcă, armeană, română, lituaniană, ucraineană. 

13 mai 2014

Recenzie de carte: Tadeus Dolega- Mostowicz "Vraciu şi Profesorul Wilczur."

Am început să citesc  o operă remarcabilă a polonezului Tadeus Dolega- Mostowicz "Vraciu şi Profesorul Wilczur." Nu mă aşteptam să fie aşa de interesantă cartea. O citesc fără să mă opresc, aştept cu mare nerăbdare să văd cu ce se va sfârşi. Mi-a recomandat-o cineva o prietenă dragă mie.
Lupta pentru bine şi rău, contradicţia între realitatea şi imaginaţie, între posibilităţi şi aspiraţii, care au dominat de la început arta, ca şi raportul dintre receptor şi obiectul artistic, au  îndemnat mereu cititorul  să caute în literatură viaţa, să-şi proiecteze propria existenţă în opera literară. Atâta vreme cât nu avem de-a face cu maculatura, acţiunea tranzitivă a literaturii de masă poate fi benefică. Ea îmbogăţeşte spiritual cititorul, sporeşte sensibilitatea omului faţă de valorile  etice şi estetice ale existenţei.
Din acest punct de vedere romanele lui Tadeusz- Dolega -Mostowicz reprezintă o sursă inepuizabilă de reflecţii, cel puţin atâta vreme cât arivismul, carierismul  şi egoismul  vor mai naşte drame sociale şi morale.
Aproape toate personajele lui Tadeuz Dolega-Mostowicz îşi încep viaţa sub semnul satisfacerii nevoilor materiale, al luptei  pentru un statut social cât mai avantajos. Goana după ban, după înavuţire ucide însă sentimentele, dezumanizează. La începutul carierei sale Rafael  Wilczur luptă şi el pentru post,  "pentru cabinet, pentru pacienţi boagaţi' . 
Aşa procedează şi mai tinerii doctori:  Jerzy Dobraniecki şi Jan Kolski. Când setea de învăţuire este întreţinută şi de parteneră, viciul  devine devorator.
Doctorul Dobraniecki şi Jan Kolski se foloseşte de cele mai josnice mijloace şi nu ezită să provoace moartea unui pacient pentru a-l compromite pe Wilczur, ca să-i ia locul. Nina Dobraniecka, frumoasă, fascinantă în societate, se află pe treapta cea mai de jos a moralităţii. În acest univers bogăţia nu serveşte  omului, ci "înăbuşă totul şi-l pune pe om să-i slujească ei." Pînă şi candida Marysia, alături de Leszek Czynski, începe să gândească prin prisma banilor care i-ar putea asigura activului profesor o viaţă liniştită.  Din această perspectivă drama lui Rafal Wilczur nu este urmarea amneziei care îl aruncă într-o existenţă vegetativă, îl transformă dintr-un chirurg într-un vraci de ţară, ci a unui complex de concepţii şi determinări în care sentimentul iubirii este redus la luxul pe care bărbatul îl poate oferi femeii. De aceea el nici nu se întreabă dacă Beata poate fi fericită alături de un bărbat cu şaptesprezece ani mai în vârstă decât ea. Lui Wilczur i-au trebuit treisprezece ani de suferinţă, de expiere, pentru a putea înţelege că un asemenea mariaj  nu putea fi viabil şi pentru a evita altul,  şi mai nepotrivit, de astă dată cu Lucia Kanska, altruistă până la sacrificiul de sine, dar cu peste treizeci de ani mai tînăra decît el.
Numai  experienţa de viaţă, în care locul central îl ocupă suferinţa, element purificator, este capabilă să desăvârşească personalitatea umană.
Wilczur se transformă când ajunge la antipodul existenţei sale anterioare, Kolski după ce trăieşte dezamăgirile unei aventuri erotice cu Nina Dobraniecka, doctorul Jerzy Dobraniecki abia când este salvat de la moarte de cel care i-a distrus pentru a-şi asigura o viaţă plină de lux.
Universul construit de scriitorul polonez rămâne dominat de personalitatea statuară a profesorului Rafal Wilczur, ridicată parcă de suferinţele  tuturor semenilor săi. Wilczur nu este un model abstract, ci sinteza unor valori umane, rezultată dintr-o pătrunzătoare şi fină investigaţie în cele mai diferite sfere ale potenţialului uman, un personaj care pledează pentru echilibrul dintre raţiune şi sentimente.
Succesul de care se bucură până astăzi proza lui Tadeus Dolega Mostowicz(1898-1 930) se datorează talentului scriitorului polonez de a fi ştiut să-şi construiască romanele, a căror acţiune curge vioi, este ruptă din viaţă, pasionantă, bogat pigmentată cu elemente sentimentale şi de moravuri. Odată accentul deplasat spre dinamica acţiunii, personajele se individualizează, iar analiza psihologică lapidară, descrierile succinte sînt subordonate stabilirii unui contact rapid cu cititorul. Vraciul alias profesorul Wilczur, nu este un ideal, un model abstract, ci sinteza unor valori  umane, rezultată dintr-o pătrunzătoare şi fină investigaţie cele mai diverse sfere ale potenţialului uman, un simbol care pledează pentru echilibrul dintre raţiune şi sentiment.
" Tu trăieşti  pentru alţii, alţii pentru ei  înşişi, numai  eu nu ştiu  pentru cine şi pentru  ce trăiesc..." 

28 aprilie 2014

Gabriel Garcia Marcquez - Într-o singură împrejurare ai dreptul de a-ţi privi semenul de sus: atunci când îl ajuţi să se ridice.

Săptămâna trecută a plecat de lângă noi unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii: scriitorul columbian Gabriel Garcia Marquez a murit la vârsta de 87 de ani. Este laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru roman şi proză scurtă, în care fantasticul şi realul sunt combinate într-o lume liniştită de bogată imaginaţie reflectând viaţa şi conflictele unui continent. Am auzit că este cel mai bun  jurnalist publicând în mai multe ziare din  Columbia. A avut mai multe producţii cinematografice mexicane din anii 1960 au fost scrise de Garcia Marquez. Filme la care a colaborat: El gallo de oro(1964) (Cocoşul de aur), Roberto Galvadon şi Tiempo para morir(1966)( Timp pentru moarte), En este poeblo no hay ladrones(1965) (În satul ăsta nu există hoţi) şi altele.
A plecat de lângă noi lăsând cele mai bune proze şi romane, cel mai cunoscut roman al său este: Cien anos de soledad(Un veac de singurătate)(1967),Ojos de perro azul( 1950)( Ochi de câin e albastru); La Hojarasca, 1955 (Frunze uscate); Realato de un naufrago, 1955(Povestea unui naufragiat); El Canibal, 1955(Canibalul); Un dia despues del sabado, 1955( O zi după sâmbătă); La mala hora, 1961( O oră rea)
El coronel nu tiene quien le escribe, 1961 Colonelului nu are cine să-i scrie); Los funerales de la Mama Grande, 1962 (Funeraliile bunicii).
Spre ruşinea mea nu am citit nimic de Gabriel Garcia Marcquez, dar am să citesc după ce finalizez cu Colecţia Feodor Dostoievski. Mi-a rămas câteva opere de-a lui Dostoievski.

21 martie 2014

CRITICA CRITICII în revista Teatru



„… poate că fiecare dintre artişti se simte în sufletul său un Godot care aduce visul pe scenă”,
interviu cu Irina NECHIT,
scriitoare, jurnalist cultural.


-  Elena Boguş: Stimată doamnă Irina Nechit, mai mulţi ani în urmă aţi editat volumul de critică teatrală „Godot Eliberatorul”. A venit Godot în teatrul din Republica Moldova sau îl mai aşteptăm?
-  Irina Nechit: Volumul Godot Eliberatorul este încă din secolul trecut, însumând cronicile mele, interviurile, texte analitice despre ce se întâmpla atunci, căci în teatrul nostru era un reviriment. În principal, sunt texte despre teatrul „Eugene Ionesco”, pentru că a fost un fenomen şi rămâne un teatru viu. Încă la fondarea sa, TEI avea în repertoriu spectacolul „Aşteptându-l pe Godot” după Samuel Beckett. Este un spectacol de referinţă, unul dintre spectacolele emblematice ale teatrului basarabean modern.
Nu a venit Godot şi nu poate să vină. E un personaj fascinant anume prin aceasta – toată lumea îl aşteaptă, e visul pe care şi-l doresc mulți, dar care nu se împlineşte niciodată. Pe de o parte, el nu a venit, dar, pe de altă parte, fiecare creator de teatru mai viguros de la noi a încercat să-şi inventeze propriul Godot şi să fie el însuşi Godot, ca să reziste şi să creeze în situaţia în care nu poţi face aproape nimic. Anii de tranziţie au fost marcaţi de o profundă criză, bugetele teatrelor fiind tăiate în continuu. Este un mic act de eroism că oamenii de teatru nu au renunţat la meserie şi nu o ponegresc. Şi poate că fiecare dintre artişti se simte în sufletul său un Godot care aduce visul pe scenă.

- Elena Boguş: Credeţi că teatrul din Republica Moldova are nevoie de critică de teatru? 
 - Irina Nechit: Într-un proces teatral normal, este o mare nevoie de critica de teatru. Oamenii din mediul teatral autohton, de vreo zece ani, sunt tot mai supăraţi pe criticii de teatru, pentru că nu vin la spectacole, pentru că sunt mulţi artişti talentaţi despre care se scrie foarte puţin, pentru că nu se publică articole, pentru că nu se editează cărţi de teatru etc. E o raritate în presa noastră apariţia unei cronici sau recenzii bine scrise despre spectacole, despre premiere. Nu avem presă de cultură, adică avem foarte puţine reviste culturale. Fiind finanţate de Institutul Cultural Român, după tăierea bugetului, cele mai importante reviste culturale – Contrafort, Sud-Est Cultural, Semn, Clipa nu au apărut de aproape un an.
Unica publicaţie specializată – revista Teatru – este singura platformă de manifestare a criticilor de teatru autohtoni, care, chiar dacă sunt puşi la zid, chiar dacă nu sunt remuneraţi şi motivaţi, mai scriu articole dedicate teatrului. Totuşi, această revistă nu are o echipă de redactori, de reporteri care să ştie că muncind îşi câştigă existenţa. Ei sunt entuziaşti sau oameni care cred cu disperare în revigorarea teatrului.
Ar fi cazul să vorbim şi despre situaţia cărţii de teatru din Republica Moldova.  Şi în anii 1990-2000 cărţile de teatru apăreau cu greu, dar acum îmi pare şi mai complicat. În acest context, ne bucură editarea unor volume, de exemplu, cel despre Teatrul „Luceafărul” scris de Dina Ghimpu. Continuă să rămână pe prima linie Valentina Tăzlăuanu, lansând un volum extraordinar, Lumea după Hamlet.
Aceasta e situaţia ingrată a criticului, a cronicarului din Republica Moldova – dacă artistul se manifestă, apare în scenă, ceea ce desigur constituie un mare privilegiu, criticul de teatrul sau cronicarul întotdeauna rămâne în umbră. Dacă actorul e aplaudat, criticul de teatru nu e răsplătit nici măcar cu aplauze.

-  Elena Boguş: Aţi putea face un portret al criticului de teatru în general şi al celui din Republica Moldova?
-  Irina Nechit: E un om stingher, un om care se simte depăşit de situaţie, un om care nu aşteaptă de la scris aproape nimic. Apare o cronică, o recenzie, un interviu, dar nimeni nu apreciază asta. Ce să mai aştepţi? Că vei fi atras în nişte discuţii cu oamenii de teatru sau dezbateri în teatre? Din păcate, teatrele s-au plictisit de discuţii sau nu mai au nevoie de ele. Cu mai mulţi ani în urmă, au fost perioade când se organizau diverse dezbateri în teatre. Dar acum totul parcă s-a oprit. Una din cauze ar putea fi anturajul social şi instabilitatea politică. Aş vrea să cred că, probabil, se acumulează nişte energii care vor răbufni şi în scurt timp vom avea astfel de dezbateri. Comunicarea între oamenii de cultură de la noi mai are loc la UNITEM, la teatrul „Satiricus. I.L. Caragiale” (atunci când s-a organizat festivalul consacrat dramaturgiei basarabene), la Teatrul „Eugene Ionesco”, în unele seri de joi cu artişti din alte domenii invitaţi la discuţii sau la conferenţele de presă din Bienală. Dar, din păcate, toate acestea au loc atât de rar, încât nu mai pot aduna publicul, profesioniştii din domeniu.

-  Elena Boguş: Deci, cum ar trebui să fie relaţia dintre regizori și critici? Dar cea dintre actori și critici de teatru?
-  Irina Nechit: În primul rând, ar trebui să fie o relaţie profesională. Uneori, între oamenii de teatru și critici se mai întâmplă prietenii, atunci când au colaborat la un proiect etc. Dar prietenia cu un artist, cu o actriţă, cu un regizor nu trebuie să influenţeze scrisul criticului de teatru. Regizorii, de regulă, îi critică pe critici că nu sunt buni pentru că… nu vin la spectacole de câteva ori, cum le-ar plăcea lor să vină. Foarte puţini critici îşi pot permite acest lux, unii nu fac asta niciodată. Poate că e şi firesc, acum vitezele sunt altele, trebuie să prinzi din zbor şi să înțelegi ce-i cu acest spectacol de la prima vizionare. Şi actorii au supărările lor pe criticii de teatru, chiar şi pe ziarişti, mai ales pentru că sunt grăbiţi atunci când vin la teatru să-i vadă şi să scrie despre ei.
Şi, dacă acum stilul scrisului despre teatru este mai alert, mie îmi place: este mai comprimat, mai energic, mai tranşant... Deocamdată, asta e situaţia.

-  Elena Boguş: Atunci, ce fel de critică avem şi care este rolul criticii teatrale de la noi?
-  Irina Nechit: Cum e ţara, aşa e şi critica teatrală. Suntem câțiva critici din Chişinău invitaţi frecvent la Festivalul Naţional de Teatru din Bucureşti. În fiecare an, la diverse edituri din România, de exemplu, la Editura „Fundaţia Camil Petrescu”, apar cărţi de teatru şi de dramaturgie, volume despre fenomene teatrale, despre premiere, despre dramaturgi. Acolo este o activitate normală, aici nu este nimic normal în nici un domeniu şi nu este normală nici critica teatrală care există... dacă există...
Este bine că s-a creat grupul de critică teatrală al Dorinei Khalil-Butucioc, e de salutat faptul că ea face atelier de critică tânără. Eu chiar aştept ca o echipă de tineri critici de teatru să vină, să scrie, să publice. De exemplu, să pregătească doar ei un număr al revistei Teatru, scris în întregime de criticii tineri. Deocamdată observ că, dacă mai apar articolele tinerilor critici de teatru, ele sunt cumva distructive, scrise parcă în urma unor supărări şi nemulțumiri. Am văzut încă prea puţine analize ale spectacolelor, ale fenomenelor teatrale, ale festivalurilor de teatru.  

-  Elena Boguş: Într-adevăr, acest interviu l-am realizat la cele câteva şedinţe ale Atelierului Bunilor Critici (ABC) al Centrului de Dramaturgie Contemporană (CDC), coordonate de Dorina Khalil-Butucioc. În ce direcţie ar trebui să meargă atelierul nostru de critică teatrală?
-  Irina Nechit: În primul rând, membrii acestui atelier trebuie să meargă la toate premierele şi spectacolele de la noi sau invitate. Apoi să scrie cronici de teatru, asta cel puţin aştept – simple cronici. Recenzia este ceva mai greu şi mai complex, o cronică nici nu o poţi numi critică de teatru, ci jurnalism cultural. Jurnalismul este mai expeditiv, mai rapid, mai laconic. Măcar de la aceasta să se pornească şi cu timpul tinerii critici să meargă la festivaluri şi să scrie despre curente, despre revoltele tinerilor, despre lumea teatrală nouă… Asta mi-aş dori. Şi să scrie atât pentru revista „Teatru”, cât şi în presă. Ar fi bine dacă UNITEM-ul ar stabili contacte directe cu ziarele pe care le avem ca să-i intermedieze, pentru ca tinerii critici de teatru să-şi poată trimite cronicile pentru publicare în acele mici spaţii din periodice rezervate culturii. Dar, pentru o cronică bună, este foarte important şi limbajul în care este scrisă, tinerii critici de teatru având multe deficienţe la acest capitol. Uneori, lectorilor şi stilizatorilor din redacţii le este foarte greu să corecteze fraza, sintaxa şi ortografia cronicilor trimise de critici tinerii. Nu e neapărat să fie foarte mulţi critici, măcar vreo 2-3, dar să le văd mereu cronicile.

-  Elena Boguş: Dar cum credeţi că ar trebui să fie un Centru de Dramaturgie Contemporană?
-  Irina Nechit: Cred că ar putea fi şi sunt de diferite formate. Acest nou Centru de Dramaturgie Contemporană din Chişinău, aşa cum a funcţionat până acum, este una din formele pe care şi le-a propus. Derapajele s-au datorat, cred, şi faptului că parchetul UNITEM-ului scârțâie foarte tare, cum intri acolo, parcă eşti pe nisipuri mişcătoare. Lumina e slabă, scena e departe, fotoliile – unul peste altul, dar şi aşa se poate. Sunt bravo tinerii că au mers chiar acolo şi au făcut ce au dorit şi ce au putut în spaţiul care li s-a dat. Sunt convinsă că merită să fie făcute spectacole-lectură şi în teatrele profesioniste, dar din moment ce ele sunt ocupate cu repertoriile lor, e bună şi o sală a UNITEM-ului. Centrele de Dramaturgie Contemporană din ţările civilizate scot volume, culegeri, antologii de piese. Acum a apărut un text câştigător al concursului de dramaturgie al Marianei Starciuc, fiind un rezultat bun al CDC-ului şi al UNITEM-ului. Am fost doar la câteva lecturi, la care se citea bine într-un altfel de ritm, dar erau doar lecturi. Sper din suflet că CDC-ul va continua şi că tinerii vor face nu doar simple lecturi, ci şi spectacole vii în baza unor texte bune..

-  Elena Boguş: Cum se împacă poetul, dramaturgul şi criticul teatral din Dvs. la vizionarea unui spectacol?
-  Irina Nechit: Într-o discuţie mai veche cu regizorul Sandu Cozub de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, acesta îmi spunea: „Atunci când, privind un spectacol, uit că sunt actor, regizor, om de teatru și sunt prins total în acţiune, în lumea personajelor, înseamnă că spectacolul este bun”.
Când ceea ce se întâmplă pe scenă reuşeşte să te desprindă de realitatea cotidiană, să te lovească, să te şocheze, să te cutremure, atunci este un spectacol adevărat. Probabil, pe mine mă impresionează în primul rând poezia spectacolului, oricât de teatrală ar fi, cu multă mişcare, gesturi, limbaj corporal, muzică ş.a.m.d. Dacă nu are o adiere de poezie, spectacolul mă lasă un pic rece. Probabil asta se manifestă şi în felul cum scriu cronicile, și în dramaturgia pe care încerc să o fac.

-  Elena Boguş: Spectacolul „Mi-e frică de Marea Neagră” a fost montat la Teatrul Naţional „M. Eminescu” în baza piesei Dvs. „Nudiştii”, câştigătoarea concursului naţional de dramaturgie al UNITEM-ului din 2009. Aţi participat şi la alte ediţii?
-  Irina Nechit: După participarea cu acest text, în cadrul concursului UNITEM-ului, am mai trimis o singură piesă într-o altă ediţie. Ministerul Culturii anunța în fiecare an un Concurs naţional de dramaturgie ce ar trebui să fie cel mai important concurs din Republica Moldova.
Dar la ediţia din anul trecut a Concursului naţional de dramaturgie a venit un singur text. Nu ştiu ce şi cum s-a întâmplat, dar ei au anulat concursul în general. Se pare că l-au reluat, dar oricum s-a mutat cam totul spre UNITEM. Acum tot ce fierbe şi se frământă în dramaturgie se întâmplă la UNITEM, la Centrul de Dramaturgie Contemporană.
Mă bucur enorm de mult că tinerii continuă să lucreze şi aştept, în etapa următoare, să văd spectacole făcute chiar de actorii care au participat la acest atelier, dar şi de regizori. Cele mai multe şanse de a fi montate le au textele contemporane scrise de actori sau de regizori. Adică, dacă poţi singur să scrii şi să montezi textul, el are mai multe şanse să apară pe scenă, aşa cum se întâmplă, de exemplu, la „Teatrul Spălătorie”.

-  Elena Boguş: Când mai vedem un spectacol-lectură sau o piesă de-a Dvs. pe scenă?
-  Irina Nechit: Nu ştiu. Deocamdată am experienţa atelierului de dramaturgie de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. Am fost coordonatorul atelierului de dramaturgie care a existat 3 ani. Lecturile erau supuse unor rigori, lucrau actorii profesionişti, se cerea existenţa unei anumite regii. Oricum, la sfârşitul lecturii, publicul care rămânea la discuţii avea mai multe pretenţii: de ce regizorul nu a lucrat mai mult, de ce lecturii nu i s-a dat o formă, concluzia fiind că trebuia să se meargă de la o simplă lectură, la un adevărat spectacol-lectură. Este o muncă pe care acum nu ştiu cine şi-o asumă sau şi-o poate asuma. Se pare că cei de la Centrul de Dramaturgie Contemporană  din cadrul UNITEM-ului acceptă şi o simplă lectură, fără elemente de regie sau de joc actoricesc. Lumea este mai indulgentă, iar scopul CDC-ului este să prezinte textul pentru a fi ascultat şi atât. Dar mi-ar plăcea ca regizorul şi actorul să intre în material, să pună ceva din meseria şi arta lor în lecturi, să se consume. Sigur, lucrurile se schimbă foarte repede şi chiar în peisajul nostru teatral cam inert, s-ar putea schimba ceva în bine.

-  Elena Boguş: Şi noi credem. Vă mulţumim pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu!

17 martie 2014

Lansare de carte a poetului Virgil Botnaru la Bibiblioteca Ștefan cel Mare

Pe data de 11 martie 2014, la ora 13:00 la Biblioteca Ştefan cel Mare a avut loc lansarea de carte de debut a poetului Virgil Botnaru, Return to Innocence, apărut la Casa de Pariuri Literare din Bucureşti din Colecţia Falanga Basarabeană coordonată de Dumitru Crudu. 
Virgil Botnaru publică poezie, proză şi critică literară în revistele de specialitate. A fost membru al Cenaclul Kontur de la Bălţi moderat de Anatol Moraru, frecventează Atelierul Vlad Ioviţă şi Cenaclul Republica.
video
În anul 2012, Virgil Botnaru, a participat la Şcoala de Cretive Writting din  Orheiul Vechi şi a apărut în Antologia Casa Verde.  Iar în anul 203, a participat la Şcoala de Creative Writting moldo-germană care a avut loc la Biblioteca Ştefan cel Mare, şi a apărut cu texte în Antologia Autobuzul 100. O antologie de proză scurtă basarabeană.  

Au fost prezenţi la eveniment critici literari: Anatol Moraru, Maria Şleahtiţchi, Lucia Ţurcanu, Emilian Galaicu-Păun, Maria Pilchin, Ivan Pilchin, scriitori Dumitru Crudu, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovscki, Ana-Mihaela Nuţă, Victoria Mărgineanu, Oleg Carp, scriitoarea Claudia Partole şi elevii de la Liceul Profesional nr.2. Fiecare au avut o părere bună despre debutul lui Virgil Botnaru.
                                                                                       



                                                           
Return to Innocence de Virgil Botnaru apărut la Casa de Pariuri Literare, din Bucureşti, 2014 Colecţia Falanga basarabeană colecţie coordonată de Dumitru Crudu.
Virgil Botnaru este la primul său debut vine cu un volum de poezii mai recente şi mai vechii care a fost scrise în cadrul atelierului şi nu numai.