" Ea ştergea oglinda cu mînecă hainei ca să se vadă în ea. Oglinda veche de peste 100 de ani, lasată şi uitată acolo, avea istoria ei. Ea se uită în oglindă şi nu-i place ce vede. Se gândi poate ar trebui să-şi schimbe culoare părului, să se tundă, să-şi facă operaţie estetică, să-şi pună botex, să slăbească, şi multe gânduri la aspectul ei fizic. Aceste gânduri îi veni în minte, dar nu se gândi la starea ei sufletească sau la ce simte cu adevărat, sau la ce o frământă cel mai tare pe ea. O doare sufletul sau nu o doare, ea nu simte asta, dar nici nu o preocupă cel mai mult. Pe ea mai mult o preocupă înfăţişarea ei fizică, credea că asta o va face să se simtă bine. Oglinda îi arată ceea ce vrea să vadă ea.
Vroia să schimbe ceva, dar nu ştia ce, dar nu-i plăcea ce vede în oglindă.
Părul nu era strălucitor, nearanjat, faţă neîngrejită, avea riduri în jurul ochilor, faţa plină de puncte negre şi coşuri. Sprâncenele necurăţate, avea mustăţi care o deranjau,şi când se uită în oglindă se speria de propria persoană. Nu se suportase, vroia să-şi mutileze toată faţă. Când se uită în oglindă, se simţea obosită de ea însăşi. Nu ştia cei cu ea. Nu se mai iubea, nu se mai respecta. Intră într-un soi de depresie şi anxietate care nu putea să iasă. Visa tot felul de ciudăţenii, ce se trezi brusc din somn, sau visa cum cobora scările, visa apă murdară, sau că se plimba prin camere, dintr-o cameră în altă. Nu se suporta când se uita în oglindă. Era nemulţumită de ea, de ce facea, de ce vedea, de cum vorbeşte, cum se comportă cu ea şi cu ceilalţi în jurul ei. Mereu închisă în ea. Nu ştia cum să iasă, îi era greu să iasă. Era singură în sufletul ei. Se simţea bine în singurătatea ei, dar de fapt se săturaseră de ea şi de singurătate. Avea un vis, vroia să fie iubită şi să iubească, vroia să înconjurată de căldură. În loc să fie susţinută, să o înţeleagă cei din jur, mai mereu o criticau, o certau, o huiduiau, stigau spunându-i tot felul de înjuri, oameni de pe stradă, când ieşea în oraş. sau o criticau prieteni şi colegii de serviciu, sau o ignorau oameni dragi şi cei de care cândva au iubito. Ea tăcea şi înghitea totul, dar cel mai tare lucru, ea se resemna cu asta nu făcea nimic, nu zicea nimic.
Cei din jur nu înţelegea prin ce trece ea, ce simte ea. O durerea... Dar nici ea nu vroia să se apropie de alţi.
Se apropria de cei care o susţineau sau o încuraja, sau de cei care era în aşa situaţie ca şi ea, pentru că ştia că mai sunt oameni ca ea. Vedea aura lor, pentru că îşi dădu seamă de aura fiecăruia pe care o are.Simţea asta. Dar de fapt avea un dar de care ştia, dar nu îi păsa de darul său. Avea darul de-a prezice viitorul, de-a vedea sufletele morţilor. Ascundea acest dar, pentru a nu fi batjocurită şi pentru a nu fi luată în derâdere. Se simţea bine că nu ştie nimeni de darul său, dar se simţea bine că nu e singură în aşa situaţie.
Se uita în oglinda şi tăcea nu putea să facă nimic , dar nici să scoată un cuvânt. Tot în această stare se afundă şi mai tare. Tot cobora pe scările către întuneric.
Oglinda îi arăta un alt vis care o macină şi mai tare, căuta răspunsul dar nu îl găsi. Sper că oglinda îi va da răspuns la întrebările pe care le caută de mult. Odată visă că alerga printr-un colidor lung şi întunecos, iar după ea alerga un câine alerga după ea, şi care vroia să o muşte de picior.
Dar în faţa ea a văzut o lumină sau o ieşire către lumină. Caută o ieşire din situţie în care se află. Vroia să ajungă la lumină.
Se uita în oglindă şi nu vedea nimic, decât umbra care nu prevedea nimic bun. O umbră carea tăcea şi nu zicea nimic. Numai gânduri în jurul ei pluteau, şi sufletele celor adormiţi care vineau la ea.
Că nu ştia, cei cu ea. Vroia să-şi schimbe viaţa, dar nu ştia cum. O durea şi o măcina aşa de tare sufletul, că nu ştia cei cu ea. Simţea şi credea că numai unul Dumnezeu, şi scrisul o poate salva de stările pe care le avea, şi iubirea faţă de Dumnezeu va scăpa de întunecimea din sufletul ei.
Un început de povestire pe care vreau să o continuu, nu am găsit nici titlul
