„… poate că fiecare
dintre artişti se simte în sufletul său un Godot care aduce visul pe scenă”,
interviu cu Irina NECHIT,
scriitoare,
jurnalist cultural.
- Elena
Boguş: Stimată doamnă Irina Nechit, mai mulţi ani în urmă aţi editat volumul
de critică teatrală „Godot Eliberatorul”. A venit Godot în teatrul din
Republica Moldova sau îl mai aşteptăm?
- Irina
Nechit: Volumul Godot
Eliberatorul este încă din secolul trecut, însumând cronicile mele,
interviurile, texte analitice despre ce se întâmpla atunci, căci în teatrul
nostru era un reviriment. În principal, sunt texte despre teatrul „Eugene
Ionesco”, pentru că a fost un fenomen şi rămâne un teatru viu. Încă la fondarea
sa, TEI avea în repertoriu spectacolul „Aşteptându-l pe Godot” după Samuel
Beckett. Este un spectacol de referinţă, unul dintre spectacolele emblematice
ale teatrului basarabean modern.
Nu a venit Godot şi
nu poate să vină. E un personaj fascinant anume prin aceasta – toată lumea îl aşteaptă, e visul pe
care şi-l doresc mulți, dar care nu
se împlineşte niciodată. Pe de o parte, el nu a venit, dar, pe de altă parte,
fiecare creator de teatru mai viguros de la noi a încercat să-şi inventeze
propriul Godot şi să fie el însuşi Godot, ca să reziste şi să creeze în
situaţia în care nu poţi face aproape nimic. Anii de tranziţie au fost marcaţi
de o profundă criză, bugetele teatrelor fiind tăiate în continuu. Este un mic
act de eroism că oamenii de teatru nu au renunţat la meserie şi nu o ponegresc.
Şi poate că fiecare dintre artişti se simte în sufletul său un Godot care aduce
visul pe scenă.
- Elena Boguş: Credeţi că teatrul din
Republica Moldova are nevoie de critică de teatru?
- Irina
Nechit: Într-un proces teatral normal, este o mare nevoie de critica de
teatru. Oamenii din mediul teatral autohton, de vreo zece ani, sunt tot mai
supăraţi pe criticii de teatru, pentru că nu vin la spectacole, pentru că sunt
mulţi artişti talentaţi despre care se scrie foarte puţin, pentru că nu se
publică articole, pentru că nu se editează cărţi de teatru etc. E o raritate în
presa noastră apariţia unei cronici sau recenzii bine scrise despre spectacole,
despre premiere. Nu avem presă de cultură, adică avem foarte puţine reviste
culturale. Fiind finanţate de Institutul Cultural Român, după tăierea bugetului,
cele mai importante reviste culturale – Contrafort, Sud-Est Cultural,
Semn, Clipa nu au apărut de aproape un an.
Unica publicaţie
specializată – revista Teatru – este singura platformă
de manifestare a criticilor de teatru autohtoni, care, chiar dacă sunt puşi la
zid, chiar dacă nu sunt remuneraţi şi motivaţi, mai scriu articole dedicate
teatrului. Totuşi, această revistă nu are o echipă de redactori, de reporteri
care să ştie că muncind îşi câştigă existenţa. Ei sunt entuziaşti sau oameni
care cred cu disperare în revigorarea teatrului.
Ar fi cazul să
vorbim şi despre situaţia cărţii de teatru din Republica Moldova. Şi în anii 1990-2000 cărţile de teatru
apăreau cu greu, dar acum îmi pare şi mai complicat. În acest context, ne
bucură editarea unor volume, de exemplu, cel despre Teatrul „Luceafărul” scris
de Dina Ghimpu. Continuă să rămână pe prima linie Valentina Tăzlăuanu, lansând
un volum extraordinar, Lumea după Hamlet.
Aceasta e situaţia
ingrată a criticului, a cronicarului din Republica Moldova – dacă artistul se manifestă, apare în
scenă, ceea ce desigur constituie un mare privilegiu, criticul de teatrul sau
cronicarul întotdeauna rămâne în umbră. Dacă actorul e aplaudat, criticul de
teatru nu e răsplătit nici măcar cu aplauze.
- Elena
Boguş: Aţi putea face un portret al criticului de teatru în general şi al
celui din Republica Moldova?
- Irina
Nechit: E un om stingher,
un om care se simte depăşit de situaţie, un om care nu aşteaptă de la scris
aproape nimic. Apare o cronică, o recenzie, un interviu, dar nimeni nu
apreciază asta. Ce să mai aştepţi? Că vei fi atras în nişte discuţii cu oamenii
de teatru sau dezbateri în teatre? Din păcate, teatrele s-au plictisit de
discuţii sau nu mai au nevoie de ele. Cu mai mulţi ani în urmă, au fost perioade
când se organizau diverse dezbateri în teatre. Dar acum totul parcă s-a oprit.
Una din cauze ar putea fi anturajul social şi instabilitatea politică. Aş vrea
să cred că, probabil, se acumulează nişte energii care vor răbufni şi în scurt
timp vom avea astfel de dezbateri. Comunicarea între oamenii de cultură de la
noi mai are loc la UNITEM, la teatrul „Satiricus. I.L. Caragiale” (atunci când
s-a organizat festivalul consacrat dramaturgiei basarabene), la Teatrul „Eugene
Ionesco”, în unele seri de joi cu artişti din alte domenii invitaţi la discuţii
sau la conferenţele de presă din Bienală. Dar, din păcate, toate acestea au loc
atât de rar, încât nu mai pot aduna publicul, profesioniştii din domeniu.
-
Elena Boguş: Deci, cum ar trebui să fie relaţia dintre
regizori și
critici? Dar cea dintre actori și critici de teatru?
- Irina
Nechit: În primul rând, ar
trebui să fie o relaţie profesională. Uneori, între oamenii de teatru și critici se mai întâmplă prietenii, atunci când au
colaborat la un proiect etc. Dar prietenia cu un artist, cu o actriţă, cu un
regizor nu trebuie să influenţeze scrisul criticului de teatru. Regizorii, de
regulă, îi critică pe critici că nu sunt buni pentru că… nu vin la spectacole
de câteva ori, cum le-ar plăcea lor să vină. Foarte puţini critici îşi pot
permite acest lux, unii nu fac asta niciodată. Poate că e şi firesc, acum
vitezele sunt altele, trebuie să prinzi din zbor şi să înțelegi ce-i cu acest spectacol de la prima vizionare. Şi
actorii au supărările lor pe criticii de teatru, chiar şi pe ziarişti, mai ales
pentru că sunt grăbiţi atunci când vin la teatru să-i vadă şi să scrie despre
ei.
Şi, dacă acum
stilul scrisului despre teatru este mai alert, mie îmi place: este mai
comprimat, mai energic, mai tranşant... Deocamdată, asta e situaţia.
- Elena
Boguş: Atunci, ce fel de critică avem şi care este rolul criticii teatrale
de la noi?
- Irina
Nechit: Cum e ţara, aşa e
şi critica teatrală. Suntem câțiva critici
din Chişinău invitaţi frecvent la Festivalul Naţional de Teatru din Bucureşti.
În fiecare an, la diverse edituri din România, de exemplu, la Editura „Fundaţia
Camil Petrescu”, apar cărţi de teatru şi de dramaturgie, volume despre fenomene
teatrale, despre premiere, despre dramaturgi. Acolo este o activitate normală,
aici nu este nimic normal în nici un domeniu şi nu este normală nici critica
teatrală care există... dacă există...
Este bine că s-a
creat grupul de critică teatrală al Dorinei Khalil-Butucioc, e de salutat
faptul că ea face atelier de critică tânără. Eu chiar aştept ca o echipă de
tineri critici de teatru să vină, să scrie, să publice. De exemplu, să
pregătească doar ei un număr al revistei Teatru, scris în întregime de
criticii tineri. Deocamdată observ că, dacă mai apar articolele tinerilor
critici de teatru, ele sunt cumva distructive, scrise parcă în urma unor
supărări şi nemulțumiri. Am
văzut încă prea puţine analize ale spectacolelor, ale fenomenelor teatrale, ale
festivalurilor de teatru.
- Elena
Boguş: Într-adevăr, acest interviu l-am realizat la cele câteva şedinţe ale
Atelierului Bunilor Critici (ABC) al Centrului de Dramaturgie Contemporană
(CDC), coordonate de Dorina Khalil-Butucioc. În ce direcţie ar trebui să meargă
atelierul nostru de critică teatrală?
- Irina
Nechit: În primul rând,
membrii acestui atelier trebuie să meargă la toate premierele şi spectacolele
de la noi sau invitate. Apoi să scrie cronici de teatru, asta cel puţin aştept – simple cronici. Recenzia este ceva
mai greu şi mai complex, o cronică nici nu o poţi numi critică de teatru, ci
jurnalism cultural. Jurnalismul este mai expeditiv, mai rapid, mai laconic.
Măcar de la aceasta să se pornească şi cu timpul tinerii critici să meargă la
festivaluri şi să scrie despre curente, despre revoltele tinerilor, despre
lumea teatrală nouă… Asta mi-aş dori. Şi să scrie atât pentru revista „Teatru”,
cât şi în presă. Ar fi bine dacă UNITEM-ul ar stabili contacte directe cu
ziarele pe care le avem ca să-i intermedieze, pentru ca tinerii critici de teatru
să-şi poată trimite cronicile pentru publicare în acele mici spaţii din
periodice rezervate culturii. Dar, pentru o cronică bună, este foarte important
şi limbajul în care este scrisă, tinerii critici de teatru având multe
deficienţe la acest capitol. Uneori, lectorilor şi stilizatorilor din redacţii
le este foarte greu să corecteze fraza, sintaxa şi ortografia cronicilor
trimise de critici tinerii. Nu e neapărat să fie foarte mulţi critici, măcar
vreo 2-3, dar să le văd mereu cronicile.
- Elena
Boguş: Dar cum credeţi că ar trebui să fie un Centru de Dramaturgie
Contemporană?
- Irina
Nechit: Cred că ar putea
fi şi sunt de diferite formate. Acest nou Centru de Dramaturgie Contemporană
din Chişinău, aşa cum a funcţionat până acum, este una din formele pe care şi
le-a propus. Derapajele s-au datorat, cred, şi faptului că parchetul
UNITEM-ului scârțâie foarte
tare, cum intri acolo, parcă eşti pe nisipuri mişcătoare. Lumina e slabă, scena
e departe, fotoliile – unul peste altul, dar şi aşa se poate. Sunt bravo tinerii
că au mers chiar acolo şi au făcut ce au dorit şi ce au putut în spaţiul care
li s-a dat. Sunt convinsă că merită să fie făcute spectacole-lectură şi în
teatrele profesioniste, dar din moment ce ele sunt ocupate cu repertoriile lor,
e bună şi o sală a UNITEM-ului. Centrele de Dramaturgie Contemporană din ţările
civilizate scot volume, culegeri, antologii de piese. Acum a apărut un text
câştigător al concursului de dramaturgie al Marianei Starciuc, fiind un
rezultat bun al CDC-ului şi al UNITEM-ului. Am fost doar la câteva lecturi, la
care se citea bine într-un altfel de ritm, dar erau doar lecturi. Sper din
suflet că CDC-ul va continua şi că tinerii vor face nu doar simple lecturi, ci
şi spectacole vii în baza unor texte bune..
- Elena
Boguş: Cum se împacă poetul, dramaturgul şi criticul teatral din Dvs. la
vizionarea unui spectacol?
- Irina Nechit: Într-o discuţie mai veche cu regizorul Sandu Cozub de la Teatrul Naţional
„Mihai Eminescu”, acesta îmi spunea: „Atunci când, privind un spectacol, uit că
sunt actor, regizor, om de teatru și sunt prins
total în acţiune, în lumea personajelor, înseamnă că spectacolul este bun”.
Când ceea ce se întâmplă pe scenă reuşeşte să te desprindă
de realitatea cotidiană, să te lovească, să te şocheze, să te cutremure, atunci
este un spectacol adevărat. Probabil, pe mine mă impresionează în primul rând
poezia spectacolului, oricât de teatrală ar fi, cu multă mişcare, gesturi,
limbaj corporal, muzică ş.a.m.d. Dacă nu are o adiere de poezie, spectacolul mă
lasă un pic rece. Probabil asta se manifestă şi în felul cum scriu cronicile, și în dramaturgia pe care încerc să o fac.
- Elena
Boguş: Spectacolul „Mi-e frică de Marea Neagră” a fost montat la Teatrul
Naţional „M. Eminescu” în baza piesei Dvs. „Nudiştii”, câştigătoarea concursului
naţional de dramaturgie al UNITEM-ului din 2009. Aţi participat şi la alte
ediţii?
- Irina
Nechit: După participarea
cu acest text, în cadrul concursului UNITEM-ului, am mai trimis o singură piesă
într-o altă ediţie. Ministerul Culturii anunța în fiecare an un Concurs naţional de dramaturgie ce ar
trebui să fie cel mai important concurs din Republica Moldova.
Dar la ediţia din
anul trecut a Concursului naţional de dramaturgie a venit un singur text. Nu
ştiu ce şi cum s-a întâmplat, dar ei au anulat concursul în general. Se pare că
l-au reluat, dar oricum s-a mutat cam totul spre UNITEM. Acum tot ce fierbe şi
se frământă în dramaturgie se întâmplă la UNITEM, la Centrul de Dramaturgie
Contemporană.
Mă bucur enorm de
mult că tinerii continuă să lucreze şi aştept, în etapa următoare, să văd
spectacole făcute chiar de actorii care au participat la acest atelier, dar şi
de regizori. Cele mai multe şanse de a fi montate le au textele contemporane
scrise de actori sau de regizori. Adică, dacă poţi singur să scrii şi să
montezi textul, el are mai multe şanse să apară pe scenă, aşa cum se întâmplă,
de exemplu, la „Teatrul Spălătorie”.
-
Elena Boguş: Când mai vedem un spectacol-lectură sau o
piesă de-a Dvs. pe scenă?
- Irina
Nechit: Nu ştiu.
Deocamdată am experienţa atelierului de dramaturgie de la Teatrul Naţional
„Mihai Eminescu”. Am fost coordonatorul atelierului de dramaturgie care a
existat 3 ani. Lecturile erau supuse unor rigori, lucrau actorii profesionişti,
se cerea existenţa unei anumite regii. Oricum, la sfârşitul lecturii, publicul
care rămânea la discuţii avea mai multe pretenţii: de ce regizorul nu a lucrat
mai mult, de ce lecturii nu i s-a dat o formă, concluzia fiind că trebuia să se
meargă de la o simplă lectură, la un adevărat spectacol-lectură. Este o muncă
pe care acum nu ştiu cine şi-o asumă sau şi-o poate asuma. Se pare că cei de la
Centrul de Dramaturgie Contemporană din
cadrul UNITEM-ului acceptă şi o simplă lectură, fără elemente de regie sau de
joc actoricesc. Lumea este mai indulgentă, iar scopul CDC-ului este să prezinte
textul pentru a fi ascultat şi atât. Dar mi-ar plăcea ca regizorul şi actorul
să intre în material, să pună ceva din meseria şi arta lor în lecturi, să se
consume. Sigur, lucrurile se schimbă foarte repede şi chiar în peisajul nostru
teatral cam inert, s-ar putea schimba ceva în bine.
- Elena
Boguş: Şi noi credem. Vă
mulţumim pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu!
