Cenaclul Republica

Azi, 10 iunie la ora 18.30 la bilbioteca nationala a fost open mic, unde fiecare tanar scriitor ne-a citit din poeziile lui. Si pe urma la ora 19.00 am trecut la cel mai astept eveniment Lansarea romanului Taramul lui Sasa Kozak de Iulian Ciocan.

Moderatoarea a fost Moni Stanila.

Am avut invitati foarte importanti Vladimit Besleaga si Andrei Burac, Dumitru Crudu, Alexandru Vaculovski si tineri cititori si critici.Cenaclu a fost foarte interesant sa povestit sa glumit si sa criticat in  laudele prozatorului.

Fiecare si a spus o parere despre romanul lui Iulian Ciocan. A fost o seara interesanta sa servit ceai si cafea si s-a mancat placinte cu branza si cartofi.:) Mersi Ecaterina pentru placinte. Am uitat sa ti multumesc!!

Poze preluate de pe Blogul Cenaclu Republica

Concurs " Blog pentru Basarabia"

M-am inscris in concursul "Blog pentru Basarabia". Uitandu-ma de curiozitate si fiind foarte curioasa sa vad despre ce este vorba, mi sa parut interesanta ideea de a scrie ceva despre Basarabia. Va sugerez si voua dragi mei colegii sa va in scriti la concurs si sa luati parte si voi.

Jurnalul Atelierul Vlad Ioviţă

Azi, inainte de a pleca la sedinta le-am cules cirese colegilor mei de la atelier, am vrut sa le fac o bucurie si sa-i servesc cu cirese de la mine din gradina. Afara era cald si frumos, o zi spuberba de-a sta la o terasa cu colegii. La biblioteca am gasit-o pe Elena si pe urma au venit si restul. Intre timp venise si Ion un lighean de capsuni,am mancat cu pofta pentru mult timp. Chiar vroiam sa mananc cu pofta asa cand ai o gradina de capsuni si te duci sa mananci zilnic din gradina. Dudu iar ne-a pus la un exerctiu de a scrie o proza(la inceput a venit cu ideea de scrie Matchovski, dar dupa aia sa renutat din motive ca nu sa citit). Pe urma, sa ajuns sa scriem o proza cu diferite subiecte, dar sa respectam regula, sa fie tensiune, neasteptat, actiuni intamplare, sa fie cap coada. In mintea mea , se conturase ceva, aveam ceva idee cu subiectul sa fie la sat, ceva umor si parodie. Dar cand sa-l pun pe foaie nu mai puteam sa-l scriu ca nu se leaga ca nu pot sa scriu, am renuntat sa mai scriu, cu parere de rau. Normal ca imi era o ciuda de ne descris ca nu aveam inspiratia de care am nevoie sa scriu si macar odata normal. Imi venise in minte ca mai pe acele vechi incepute care nu le-am scris cap coada si as vrea sa le lucrez macar. Am nevoie de inspiratie si de motivatie. Fiecare au scris ceva diferit si interesant pentru inceput. A mers bine S-au comentat si sau spus parerea despre text. La sfarsit dupa dinalizarea sedintei ne-am dus la un ceai cald, la un bar de langa parc si statia de troleu, fiecare a consumat ce a vrut. A fost o seara interesanta si  distractiva, a meritat seara la terasa cu colegii.

Impactul socio-politic auspra prozei contemporane

Acest articol pe care l-am scris trebuia sa fie publicat in  urmator nr al Revistei la Plic, dar din pacate sin motive necunoscute, nu va mai fi publicat.

Si atunci il voi publica pe blogul meu. Este o parere despre proza contemporana basarabeana. Am citit pe Alexandru Vakulosvski" Pizdetul", dar mai trebuia sa citesc si alte proze basarabene, nu numai unul.Dar majoritatea prozatorilor contemporani, atat basarabeni cat si romani se inspira din viata de zi cu zi.

Fix așa cum este în realitate, nu-i nimic exagerat sau fals, totul se întâmplă în viața cotidiană. Ne confruntăm cu aceleași probleme majore, sărăcia, corupția, criminalitatea, minciuna.

Din cauza sărăciei, în comunitățile sărace, oameni se apucă de băut, criminalitatea, furturile sunt în creștere, tinerii se apucă să consume droguri si și băutură, ceea duce la degradarea societății basarabene. Datorită sărăciei interesul față de cultură scade, oameni nu mai citesc, nu merg la teatru,  la expoziții, la lansări de carte și la alte evenimente culturale.

Situația politică de la noi este una nefavorabilă, coruptă, minciunoasă. politicieni își văd de propriile lor interese decât de problemele sociale cu care se confruntă populația de la noi. Oameni nu au unde să lucreze, sunt șomeri printre tineri absolvenți de universități și printre cei vârstnici, care au muncit o viața și au ajuns în momente de criză fără de lucru. Unica scăpare este plecarea peste hotare, părăsindu-și familia ca să muncească și a le „ trimita bani acasa”. Din cauza migrației peste hotare, familiile se destramă, părinți divorțează, copii ajung în grija bunicilor cu o pensie mediocră sau în orfelinate, iar apoi ajung să fie uitați de propii părinți.

Copii ajung în condițiile cele mai rele : să consume băutură încă din adolescență, consumă droguri, nu frecventează școală, se apucă de infracțiuni, jefuind din propriele locuințe și a comunități în care trăiesc ei, ajungând infractori , distrugându-și viața.

După situația politică nefavorabilă, mai este și economia este la pământ cu totul, ajungând la sărăcie, prețurile sunt mari la alimentație și la bunuri si servicii, mediul de viață este scăzut. Lipsa de locuri de muncă duce la un inalt nivel al șomajului. Incertitudinea si nesiguranta financiara inhibeaza orice porniri culturale ale comunitatii basarbene, in special a tinerilor. Lipsa interesului de mai citi o carte sau a frecventa un teatru este evidenta in conditiile unei situatii financiare precare a majoritatii populatiei. În lipsa de bani proza basarabeană contemporană ajunge la o criză fundamentală, valorile noastre o iau pe drumul unei vieți mai bune în alte țari.

Proza basarabeană contemporană este influențată în mare parte de viața socială, politică si culturală, pentru că scriitorii și prozatorii se inspiră din propia viață manifestându-și  nemulțumirile față de societatea în care trăiesc ei, de viata pe care o duc.

Cultura are de suferit din cauza situației politice de la noi, pentru că este dată uitării, nu este finanțată din partea statului, și este ignorată. Precum am menționat mai sus, marile talente care nu au bani, renunță la talente lor și pleacă peste hotare să muncească ori pleacă definitiv din țară în căutare de afirmare.

Lipsa finanțării marilor talente din țara noastră, dezinteresul clasei politice, situția economică  precara, ignoranța tinerilor induce o criza profunda în proza basarabeana.

Asistăm la înecarea valorilori în oceanul saraciei, a coruptiei si mizeriei. Dezechilibrul de pe arena politică a țarii, manipularea identitții istorice adânceste criza din proza contemporana basarabeana.

Cel mai trist fapt este ca omul degradează, devine un sălbatic al societății noastre, nu are o precupare care să îl îmbogățească cultural și spiritual, muncește pentru a supraviețui.

Viitorul prozei basarabene este foarte ambiguu si incert: atat limbajul, cat și subiectele tratate în romane demonstreaza pierderea frumosului existential, desacralizeaza omul și îl arunca în prapastia mercantilista.

O relaxare totala

 Pe 29 mai, am avut o zi de nastere, a fost o zi cu soare si cu relaxare totala, distractie si odihna in mijlocul naturii.
Si cat am stat la natura am facut si eu niste poze care mi-a placut mie. Nu e cine stie ce, dar este un cadrul frumos. Mai are Chisinau locuri frumoase, dar pacat ca nu se face curatenie omul dupa el, ca sa lase curatenie si sa fie curat prin prejur, sa fie lacul curat. M-am plimbat pe langa lac, apa era murdara gunoaie imprejur, De teama sa faci o baie sa nu te imbonavesti. Insa Chisinau are locuri frumoase unde ai sa te odihnesti si sa-ti petreci zilele de odihna.

Contra raţiunii de stat liberale de Ovidiu Hurduzeu

Contra raţiunii de stat liberale

de Ovidiu Hurduzeu

Într-un eseu publicat în revista conservatoare First Principles, filozoful polonez Ryszard Legutko constata că „primul lucru care li s-a spus est-europenilor, sau şi l-au spus ei înşişi, atunci când s-au eliberat de sub hegemonia sovietică, a fost să urmeze calea liberală. Ce însemna «calea liberală» nu era clar. Era însă clar că o respingere deschisă a acestei recomandări, chiar şi rostită în şoaptă, sau o înlocuire deliberată a cuvântului «liberal» cu «non-liberal» ar fi provocat neplăcere în cadrul instituţiilor internaţionale şi în opinia publică internaţională“¹ .

Filozoful polonez remarca un fenomen greu sesizabil la începutul anilor ’90 dar evident în zilele noastre. După prăbuşirea comunismului, liberalismul, sub diversele sale întruchipări, de la neoliberalism şi neoconservatorism la libertarianismul „austriac“ şi la noua stângă social-democrată, a continuat în Estul Europei practica ingineriilor sociale.

În România, prin subvenţiile acordate de către statul capitulard sau de către ONG-uri şi think-tank-uri occidentale, pe soclul gol al statuilor lui Marx şi Lenin s-au cocoţat Hayek, Mises, Friedman & Co. În locul marxismului, a fost instalat liberalismul, care s-a autointitulat campionul de necontestat al libertăţii persoanei, al democraţiei şi al statului de drept. Fără nici un fel de legitimitate democratică, „homo liberalis“ a fost propus drept model de urmat pentru toţi cetăţenii din Estul Europei. Puţini, la acea vreme, şi-au dat seama că „homo liberalis“ era, de fapt, „omul nou“ într-o versiune adaptată economiei de piaţă.

În ciuda dezastrului pe care l-a creat în ultimii douăzeci de ani, liberalismul îşi arogă încă rolul de mare arhitect al societăţii româneşti. Împotriva tradiţiilor şi firii poporului român, ar vrea să reconstruiască România după tiparele unei noi utopii. Ceea ce ni se propune sub masca libertăţii nu-i altceva decât o altă „tehnică“ de înrobire economică şi decreştinare. „Este un imperativ al modernităţii, ni s-a spus, să îmbrăţişăm sistemul liberal şi să respingem ceea ce nu este liberal. Oricine gândeşte altfel trebuie să fie aruncat la lada de gunoi a istoriei. În nici un alt loc nu devine mai palpabil acest imperativ decât în Europa de Est. Aproape imediat după căderea vechiului regim comunist – ai cărui ideologi credeau de asemeni în mersul inexorabil al istoriei – popoarelor din Estul Europei li s-a spus că, pentru a deveni societăţi libere, trebuie să se conformeze unui singur model politic. Pentru a fi libere, trebuie să se supună tutelei liberale. Erau excluse, fiind considerate nonsensuri, experimentele, acţiunile de tip «încercare şi eroare», lecţiile provenite din propriile experienţe istorice sau tradiţii. Şcolile, universităţile, mass media, familiile – toate trebuia să devină liberale. Şi asta nu însemna să-şi folosească în mod creator libertatea, inteligenţa şi experienţa, ci să urmeze un tipar obligatoriu astăzi şi cu atât mai obligatoriu mâine“² .

Românii şi est-europenii au luat drept „libertate“ tehnicile de guvernare (neo)liberală al căror scop era înlocuirea comunismului, a unui regim ineficient de înrobire, printr-un regim modern şi suplu de servitute voluntară (în sensul lui Étienne de la Boétie³ ). Nu şi-au dat seama că liberalismul nu le propunea un regim al libertăţii ci o nouă formă de raţionalitate globală: „libertatea“, devenită parte a raţiunii de stat, este fabricată pentru a fi imediat instrumentalizată în scopul remodelării întregii societăţi. Liberalismul nu acceptă libertatea pur şi simplu, ci o produce în chip de mecanism regulator al comportamentului. Putem afirma fără ezitare că (neo)liberalismul este o continuare a comunismului întrucât ambele prelungesc la raison d’État în afara sferei etatiste. Diferenţa este dată de metodele diferite de instrumentalizare a realităţii. Deşi raţiunea de stat liberală atinge aproape toate conduitele produse la nivel social, ea nu acţionează în chip de sistem coercitiv direct. Spre deosebire de tehnicile de guvernare comuniste, cele liberale evită pe cât posibil intervenţionismul, preferă să creeze într-o manieră „kantiană“ condiţiile ingineriilor sociale, culturale şi economice (în mod evident, aceste inginerii nu sunt recunoscute ca atare, liberalii le consideră doar un „cadru liber“ în care oamenii pot acţiona, gândi şi crea. Este vorba însă de libertatea „grădinii zoologice“ pe care am analizat-o în cartea Sclavii fericiţi).

Prin faptul că-şi arogă dorinţa „modestă“ de a acţiona asupra contextului şi nu asupra conţinuturilor, liberalismul încearcă să plaseze la raison d’État pe o poziţie de „neutralitate“ ideologică. „Liberalii – observă Legutko – se plasează totdeauna pe o poziţie mai înaltă decât interlocutorii lor şi de pe această poziţie au dorinţa irezistibilă de a domina […] În primul rând, fără să ceară permisiunea nimănui şi fără ca această permisiune să le fi fost acordată, şi-au asumat rolul de reformatori ai societăţii; vor totdeauna să domine jucând rolul de gardieni ai întregului sistem social şi judecători în cadrul sferei legislative a sistemului. În al doilea rând, îşi declară «neutralitatea» în privinţa soluţiilor concrete şi a deciziilor din sistem, dar această «neutralitate» este imposibil de păstrat, nu poţi să organizezi totul şi în acelaşi timp să pretinzi că eviţi impuneri de substanţă în anumite cazuri specifice.“

„Homo liberalis“ nu s-ar fi plasat pe o poziţie hegemonică daca nu ar fi acţionat în virtutea, şi nicidecum împotriva (aşa cum pretind libertarienii şi susţinătorii liberali ai lui „small government“) raţiunii de stat. Ce înseamnă însă „raţiunea de stat“?

Dintre multiple definiţii, cea mai potrivită pentru analiza noastră mi se pare definiţia dată de Michel Foucault: „Raţiunea de stat identifică ceea ce este suficient şi necesar pentru stat ca să existe şi să-şi menţină integritatea“. Este o tehnică şi voinţă de eficientizare a „guvernabilităţii“, exprimând, în cazul neoliberalismului, voinţa raţiunii comerciale aflate în faza împlinirii sale neînfrânate.

Prelungindu-se în afara câmpului tradiţional de acţiune a statului, într-o exterioritate socială, economică şi tehnică, la raison d’État a neoliberalismului se dezvoltă într-o structură reticulară, duală şi ambivalentă. Se manifestă simultan în chip ocult şi în mod spectacular. Altfel spus, există o latura obscură, secretă, nemărturisită a exerciţiului puterii neoliberale şi o altă latura spectaculară, care promovează „spectacolul difuz“ (în sensul lui Debord) printr-o reţea de forme echivalente dar aparent concurenţiale (de pildă, falsa diversitate din cadrul multiculturalismului, ciorovăiala dintre diferitele fracţiuni neoliberale în cadrul unei false înfruntări dintre stânga şi dreapta, „competiţia“ dintre marile unităţi monopoliste şi centre financiare).

Prin mecanismele sale oculte, liberalismul concentrează puterea şi reface centrul; prin latura să spectaculară, deschisă, puterea devine difuză, consensuală, soft (moderată). Când liberalismul perorează pe marginea separării de orice ideologie clară şi orice adevăruri tari, când laudă virtuţile „statului minimal“ şi denunţă pericolul statului autoritar (naţionalist) el nu face decât să lanseze perdele de fum pentru a ascunde adevăratele sale intenţii: colonizarea periferiilor şi a oricărei forme de contestare.

În cuvintele lui Ryszard Legutko: „Liberalii pot avea opinii divergente despre libertăţile economice şi rolul guvernului dar sunt uniţi în convingerea lor că subţirimea convingerilor antropologice, morale şi metafizice este condiţia de bază a asigurării libertăţii şi păcii. Ei presupun că oricine sprijină şi întăreşte astfel de convingeri generează conflicte ideologice şi subminează cooperarea paşnică, deschizând uşa către discriminarea nedreaptă. Poţi să ai astăzi convingeri non-liberale sau chiar anti-liberale fără să fii, în cel mai bun caz, luat în batjocură, şi, în cel mai rău caz, să fii considerat un apărător periculos al autoritarismului? [...] Eu unul cred că identificarea liberalismului cu libertatea, o identificare caracteristică timpurilor moderne, este în mare parte nefondată“.

Subjugată raţiunii comerciale, raţiunea de stat liberală nu admite decât adevăruri subţiri precum platitudinile drepturilor omului, relativismului axiologic şi ale „corectitudinii politice“. Totul trebuie aplatizat într-o economie a schimburilor echivalente care funcţionează pe baza conjugării secretului şi transparenţei. „Se poate păstra numele (al berii, al vitei, al filozofului) atunci când lucrul a fost schimbat în secret. Se poate schimba numele atunci când lucrul a fost continuat în mod secret.“ ⁴ Societatea cipurilor şi a supravegherii face casă bună cu spaţiul fascinant al vizibilităţii maxime (vezi star-system-ul).

Mişcarea de concentrare a capitalurilor, a producţiei şi distribuţiei, stimulată de „dereglementările“ neoliberale, a impus peste tot în lume formarea de legături de tip mafiot şi clientelar, de dependenţă şi protecţie. Liberalii tot vorbesc despre statul de drept – expresia a fost popularizata mai întâi în Italia, la începutul anilor ’70! – întrucât statul de drept nu mai este decât o componentă neglijabilă a sistemului democratic: „De fiecare dată când se încearcă să se explice ceva opunând Mafia statului se comite o greşeală: ele nu sunt niciodată în rivalitate… Mafia nu este străină în această lume, ci se simte în ea ca acasă… ea domneşte, de fapt, ca model (sublinierea lui Debord) al tuturor întreprinderilor avansate“⁵ .

Nu putem să-i negăm neoliberalismului puterea de atracţie. În Europa de Est s-a răspândit ca un incendiu pe care încerci să-l stingi alimentându-l cu benzină. Extinderea raţiunii de stat liberale s-a făcut în baza „adevărului“ stabilit de economia de piaţă, în care „economia de piaţă“ este un concept ideologic stabilit după jaloanele libertarienilor „austrieci“ (Mises, Rothbard), ale economiştilor „Şcolii de la Chicago“, ale neoconservatorilor şi internaţionaliştilor „noii stângi“. Spre deosebire de liberalii tradiţionali, care credeau în natura spontană a pieţei, neoliberalii consideră că piaţa este o „construcţie“. Pentru a funcţiona „liber“ ea trebuie atent proiectată, monitorizată şi protejată. Îi revine raţiunii de stat sarcina de a reglementa condiţiile şi cadrul bunei sale funcţionări, un cadru care cuprinde acum toată societatea. Valori şi instituţii care în mod tradiţional au avut prea puţin de-a face cu economia de piaţă sunt acum atacate în numele „adevărului economic“. De pildă, ortodoxia este dezavuată întrucât Mântuitorul nu urmează logica mărfii, nu poate fi introdus într-un circuit generalizat de echivalenţe (de aici, preferinţa liberalilor pentru ecumenism, în care religiile sunt interşanjabile); statul naţional, cu valorile lui „identitare“ (eroi, martiri, memorie), este socotit perimat fiindcă se opune mişcărilor de deteritorializare a capitalului şi forţei de muncă etc. „Economia de piaţă“ neoliberală devine astfel un principiu regulator al vieţii întregii societăţi.

În noua arhitectură a Europei, România trebuia să devină nu atât o economie de piaţă, cât o societate de piaţă. Aceasta înseamnă că obiectul principal al acţiunii raţiunii de stat trebuia să se concentreze asupra reformulării relaţiilor sociale şi a comportamentului individual după tiparele raţiunii comerciale şi ale întreprinderii moderne. Economia înlocuieşte ideologia – sau mai bine zis se transformă ea însăşi într-o putere ideologică – ca principal factor de legitimizare a puterii politice. În numele economiei, statul poate dicta cine suntem, care sunt nevoile şi valorile noastre, cum ar trebui să fim în cinci, în zece sau cincizeci de ani.

Întrebarea este cum reuşeşte economia modernă să exercite o asemenea putere şi fascinaţie asupra noastră încât ne face să acceptam regimul de servitute şi minciuna unei „societăţi de piaţă“ neoliberale. Nu suntem oare conştienţi de latura ocultă a raţiunii de stat? De spectacolul mediatic din jurul nostru? De valorile anticreştine, unele de-a dreptul satanice, care ni se propun? De mascarada unei justiţii sociale? De o ordine care privilegiază bogaţii şi promovează pe faţă „terminarea“ fizică a săracilor şi epuizarea psihică şi economică a claselor de mijloc?

Luciditatea noastră, oricât de pătrunzătoare ar fi, se întunecă în faţa iluziei „îmbunătăţirii nivelului de trai“. Suntem cooptaţi de sistem, cooperăm cu structurile raţiunii de stat care, în schimbul cooperării noastre, ne promit mereu „un ritm înalt de dezvoltare“, salarii la nivel de UE, autostrăzi, cariere prestigioase, dacă nu pentru noi, cel puţin pentru copiii şi nepoţii noştri. Suntem cooptaţi de sistem fiindcă, de fapt, urmăm şi noi aceeaşi logică utilitară a „animalului economic“ întruchipat de neoliberalism.

Economia a devenit marea religie a lumii secularizate. Adevărul economic este singurul de care ţinem cont, binele promis (prosperitatea materială), singurul care contează. Sacrificiul pe care tinerii de azi îl fac pentru o „carieră profesională“ într-o corporaţie este de-a dreptul jertfelnic într-un sens religios inversat. Mai este de mirare că raţiunea de stat a luat în grija sa mântuirea noastră materială, că ne administrează iluziile pentru o viaţă mai bună?

Sintagma „o viaţă mai bună“ s-a golit din ce în ce mai mult de conţinut. Odinioară însemna o viaţă trăită întru Hristos. Acum nu mai înseamnă decât măruntele noastre dorinţe instrumentalizate de sistem: să stai la televizor şi să urmăreşti meciurile din „Cupa Cupelor“; să-ţi doreşti un concediu în insule. Sau, pur şi simplu, să mai rezişti încă o iarnă. Vrem „o viaţă mai bună“ fără să avem în vedere un scop mai înalt, un ideal, fără să înţelegem care este menirea noastră adevărată pe pământ. Bogaţi sau săraci, vrem „o viaţă mai bună“ în acelaşi mod în care am vrut să urmăm „calea liberală“ sau să devenim „membri UE“.

Soluţia radicală ar fi să-l extirpăm pe „homo liberalis“ din sufletele noastre creştine. Prin rugăciune dar şi prin participare activă în viaţa polis-ului. Daca neoliberalii au folosit raţiunea de stat pentru a impune în România o ordine etatist-mafiotă, să avem curajul să le dăm o replică pe măsură. Să restaurăm ordinea creştin-ortodoxă ca premisă a renaşterii României de mâine! Să nu uităm că Mântuitorul a răsturnat mesele în templu.

În ultimă instanţă, „o viata mai bună“ într-un univers secularizat nu înseamnă decât sclavie voluntară. Este opiul liberalismului cu care ne ameţim de douăzeci de ani. Ne-am slăbănogit atât de mult în credinţă încât manifestarea unei rezistenţe creştine active în spaţiul public ne sperie de-a dreptul. Ca nu cumva să supărăm raţiunea de stat liberală, rămânem mereu în defensivă, dând de înţeles că, deşi mulţi, vom ţine mereu capul plecat. Până când?

Să nu uităm că timpurile s-au schimbat. În Anglia, sharia este acceptată de sistemul legislativ englez. Într-o carte recentă, prefaţată de economistul şi teologul distributist John Médaille⁶ , scriitorul şi avocatul catolic Christopher A. Ferrara propune recreştinarea spaţiului public: „Adevărata libertate înseamnă să recuperăm (taking back) pentru Hristos piaţa publică, abolind marea ficţiune liberală şi libertariană a unui spaţiu secular, inclusiv o piaţă «liberă» considerată în afara legilor eliberatoare din Scripturi“. Nici Medaille, nici Ferrara nu sunt creştini fundamentalişti ci gânditori din mainstream care exprimă sentimentele multor catolici din SUA.

Cu atât mai mult ortodocşii români, care se bucură de darul dreptei credinţe, al tradiţiei sfinţilor şi martirilor noştri, trebuie să spună „stop“ secularizării şi îngerului ei păzitor, raţiunea de stat liberală. Să nu mai facem plecăciuni în loc de mătănii.

Note

¹„What’s Wrong with Liberalism?“, în First Principles, 15.O5.2008, p. 4.

²Idem, ibid.

³Étienne de la Boétie, în De la servitude volontaire (1549): „Chose vraiment surprenante! C’est de voir des millions et des millions d’hommes, misérablement asservis, et soumis tête baissée, à un joug déplorable, non qu’ils y sont contraints par une force majeure, mais parce qu’ils sont fascinés“.

⁴Guy Debord, Societatea spectacolului. Comentarii la societatea spectacolului, EST-Samuel Tastet Editeur, 2001, p. 192.

⁵Idem, p. 217.

⁶„The Church and the Libertarian“, în The Remnant Press, Minnessota, p. 279.

 Preluat de pe blogul :http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com

  Comentariu: Am citit acest articol dintr-un ziar local de la noi, nu dau nume pentru ca nu mai conteaza pentru ca pe urma l-am cautat pe blogul A trieia forta romania profunda, m-am gandit sal postez si la mine pe blog pentru ca mi-a placut si este foarte adevarat ce zice filosoful polonez.

 Cand am preluat acest articol de pe blog mam gandit la Statul nostru, fiecare ce intelege prin libertate si democratie si respect fata de celalalt. Daca esti liber nu inseamna ca nu trebuie sa respecti legile unui stat si pe cetateni sai, pe sine insusi dar ai liber arbitu sa fi liber in deciziile personale si tara ta, in schimbare spre bine pentru tine si poporul tau. Si in afara de cetatean ma refer si la politiceni care conduc un stat sau o tara,sa fiu mai responasabili, si dornici sa schimbe in spre bine statul pe care il conduc. Mai avem nostalgia, perioadei comuniste cand am avut de toate, in magazine, de lucru, salariu la timp si alte beneficii regimului comunist, dar nu am avut libertatea de a lege ce vrem si ce simtim noi, respect, demnitate si dorinta de a ne schimba ca popor si sa luptam pentru binele neamului si societati in care traim noi, asa cum  au facut cei mai mari carturari si luptatori ai neamului nostru Romanesc, Stefan Cel Mare, Vlad Tepes, Mihai Vivteazu si Alexandru Ioan Cuza. Sa fim si noi asa, sa nu fim lasi, slabi manipulati si influitabili, sa fim luptatori si puternici, sa ne luptam pentru credinta, libertate si drepturile noastre.

Sa renutam la perioada comunista si sa mergem inainte pentru un trai mai bun si schimbare mai buna a gandiri si a mentalitatii noastre.

Jurnalul Atelierul "Vlad Ioviţă"

 La atelierul de 28 mai 2011, a avut loc Biblioteca Municipala Hadeu. La sedinta de azi, am ajuns mai devreme m-am intalnit cu Elena pe drum. Si am mers amandoua  in spre bilbioteca. Nu mai era nimeni, am stat cateva minute singure si vorbeam, apare intre timp si Dudu cu niste ziare in mana de literatura. A venit cu o sugestie sa facem un exercitiu. Am luat o poezia lui Adrian Popescu "Cuibul". Intre timp venise si ceilalti, Victoria, Mugur Grosu, Carolina si Moni Stanila, Natalia Graur si Arici.

Ne-a pus sa scriem cate o parodie dupa poezia Cuibul. Dupa ce am citit de doua ori poezia nu am inteles-o deloc dar nici nu mi-a placut deloc. Nu am avut deloc inspiratie, am scris  niste poezie deloc bune care deloc nu mi-a placut ce am scris. Nici cei care mau ascultat nu le-au placut poezia, ceilalti au scris poeziile reusite si chiar bune decat a mea. Dar asta nu ma demoralizat deloc aceasta veste ca nu am scris chiar bine poezia. Eu stiu ca candva voi scrie texte reusite ca cel de azi. Sunt optimista si foarte increzatoare in propriile mele forte.Fiecare din colegii sau dus sa posteze poeziile lor pe blogul Vlad Iovita, pe al meu nu lam postat nici pe blogul meu si nici pe al lui Vlad Iovita din motivul ca nu era cel mai reusit.

Am vb si despre alte poezii din presa de literatura din Romania, a fost discutie libera si interesanta, una chiar mie mi-a placut foarte mult.

Am trecut, cand Moni a inceput sa descefreze poezia lui Popescu Adrian, ca este o poezie religioasa, are o strctura bine defenita cu multe simboluri si teme interesante. A fost un atelier interesant. Eu insa am fost fara dispozitie si cu gandul in alta parte.

La sfarsit, Dudu ne-a invitat la un ceai si o cafea dupa preferintele fiecarui, la barul de langa statia de troleu. Pe drum ne-am intalnit cu Nina si Valerian, ce au venit din excrusie la Tapova. Ne-am indreptat in spre localul propus. Acol fiecare au discuta in functie de tema alasa impreuna in grupuletele lor. Insa Eu am fost preocupata cu altceva care trebuie sa fac pana luni. Si eram stresata si panicata si ingrijorata ca nu voi finaliza ce mi-am propus sa fac. Dar trebuie sa fac, pentru ca mam grabit acasa sa fac cat mai repede lucru meu. A fost o seara minunata si interesanta cu teme de discutie foarte amuzante.