31 mai 2011

Contra raţiunii de stat liberale de Ovidiu Hurduzeu

Contra raţiunii de stat liberale

de Ovidiu Hurduzeu


Într-un eseu publicat în revista conservatoare First Principles, filozoful polonez Ryszard Legutko constata că „primul lucru care li s-a spus est-europenilor, sau şi l-au spus ei înşişi, atunci când s-au eliberat de sub hegemonia sovietică, a fost să urmeze calea liberală. Ce însemna «calea liberală» nu era clar. Era însă clar că o respingere deschisă a acestei recomandări, chiar şi rostită în şoaptă, sau o înlocuire deliberată a cuvântului «liberal» cu «non-liberal» ar fi provocat neplăcere în cadrul instituţiilor internaţionale şi în opinia publică internaţională“1 .
Filozoful polonez remarca un fenomen greu sesizabil la începutul anilor ’90 dar evident în zilele noastre. După prăbuşirea comunismului, liberalismul, sub diversele sale întruchipări, de la neoliberalism şi neoconservatorism la libertarianismul „austriac“ şi la noua stângă social-democrată, a continuat în Estul Europei practica ingineriilor sociale.
În România, prin subvenţiile acordate de către statul capitulard sau de către ONG-uri şi think-tank-uri occidentale, pe soclul gol al statuilor lui Marx şi Lenin s-au cocoţat Hayek, Mises, Friedman & Co. În locul marxismului, a fost instalat liberalismul, care s-a autointitulat campionul de necontestat al libertăţii persoanei, al democraţiei şi al statului de drept. Fără nici un fel de legitimitate democratică, „homo liberalis“ a fost propus drept model de urmat pentru toţi cetăţenii din Estul Europei. Puţini, la acea vreme, şi-au dat seama că „homo liberalis“ era, de fapt, „omul nou“ într-o versiune adaptată economiei de piaţă.
În ciuda dezastrului pe care l-a creat în ultimii douăzeci de ani, liberalismul îşi arogă încă rolul de mare arhitect al societăţii româneşti. Împotriva tradiţiilor şi firii poporului român, ar vrea să reconstruiască România după tiparele unei noi utopii. Ceea ce ni se propune sub masca libertăţii nu-i altceva decât o altă „tehnică“ de înrobire economică şi decreştinare. „Este un imperativ al modernităţii, ni s-a spus, să îmbrăţişăm sistemul liberal şi să respingem ceea ce nu este liberal. Oricine gândeşte altfel trebuie să fie aruncat la lada de gunoi a istoriei. În nici un alt loc nu devine mai palpabil acest imperativ decât în Europa de Est. Aproape imediat după căderea vechiului regim comunist – ai cărui ideologi credeau de asemeni în mersul inexorabil al istoriei – popoarelor din Estul Europei li s-a spus că, pentru a deveni societăţi libere, trebuie să se conformeze unui singur model politic. Pentru a fi libere, trebuie să se supună tutelei liberale. Erau excluse, fiind considerate nonsensuri, experimentele, acţiunile de tip «încercare şi eroare», lecţiile provenite din propriile experienţe istorice sau tradiţii. Şcolile, universităţile, mass media, familiile – toate trebuia să devină liberale. Şi asta nu însemna să-şi folosească în mod creator libertatea, inteligenţa şi experienţa, ci să urmeze un tipar obligatoriu astăzi şi cu atât mai obligatoriu mâine“2 .
Românii şi est-europenii au luat drept „libertate“ tehnicile de guvernare (neo)liberală al căror scop era înlocuirea comunismului, a unui regim ineficient de înrobire, printr-un regim modern şi suplu de servitute voluntară (în sensul lui Étienne de la Boétie3 ). Nu şi-au dat seama că liberalismul nu le propunea un regim al libertăţii ci o nouă formă de raţionalitate globală: „libertatea“, devenită parte a raţiunii de stat, este fabricată pentru a fi imediat instrumentalizată în scopul remodelării întregii societăţi. Liberalismul nu acceptă libertatea pur şi simplu, ci o produce în chip de mecanism regulator al comportamentului. Putem afirma fără ezitare că (neo)liberalismul este o continuare a comunismului întrucât ambele prelungesc la raison d’État în afara sferei etatiste. Diferenţa este dată de metodele diferite de instrumentalizare a realităţii. Deşi raţiunea de stat liberală atinge aproape toate conduitele produse la nivel social, ea nu acţionează în chip de sistem coercitiv direct. Spre deosebire de tehnicile de guvernare comuniste, cele liberale evită pe cât posibil intervenţionismul, preferă să creeze într-o manieră „kantiană“ condiţiile ingineriilor sociale, culturale şi economice (în mod evident, aceste inginerii nu sunt recunoscute ca atare, liberalii le consideră doar un „cadru liber“ în care oamenii pot acţiona, gândi şi crea. Este vorba însă de libertatea „grădinii zoologice“ pe care am analizat-o în cartea Sclavii fericiţi).
Prin faptul că-şi arogă dorinţa „modestă“ de a acţiona asupra contextului şi nu asupra conţinuturilor, liberalismul încearcă să plaseze la raison d’État pe o poziţie de „neutralitate“ ideologică. „Liberalii – observă Legutko – se plasează totdeauna pe o poziţie mai înaltă decât interlocutorii lor şi de pe această poziţie au dorinţa irezistibilă de a domina […] În primul rând, fără să ceară permisiunea nimănui şi fără ca această permisiune să le fi fost acordată, şi-au asumat rolul de reformatori ai societăţii; vor totdeauna să domine jucând rolul de gardieni ai întregului sistem social şi judecători în cadrul sferei legislative a sistemului. În al doilea rând, îşi declară «neutralitatea» în privinţa soluţiilor concrete şi a deciziilor din sistem, dar această «neutralitate» este imposibil de păstrat, nu poţi să organizezi totul şi în acelaşi timp să pretinzi că eviţi impuneri de substanţă în anumite cazuri specifice.“
„Homo liberalis“ nu s-ar fi plasat pe o poziţie hegemonică daca nu ar fi acţionat în virtutea, şi nicidecum împotriva (aşa cum pretind libertarienii şi susţinătorii liberali ai lui „small government“) raţiunii de stat. Ce înseamnă însă „raţiunea de stat“?
Dintre multiple definiţii, cea mai potrivită pentru analiza noastră mi se pare definiţia dată de Michel Foucault: „Raţiunea de stat identifică ceea ce este suficient şi necesar pentru stat ca să existe şi să-şi menţină integritatea“. Este o tehnică şi voinţă de eficientizare a „guvernabilităţii“, exprimând, în cazul neoliberalismului, voinţa raţiunii comerciale aflate în faza împlinirii sale neînfrânate.
Prelungindu-se în afara câmpului tradiţional de acţiune a statului, într-o exterioritate socială, economică şi tehnică, la raison d’État a neoliberalismului se dezvoltă într-o structură reticulară, duală şi ambivalentă. Se manifestă simultan în chip ocult şi în mod spectacular. Altfel spus, există o latura obscură, secretă, nemărturisită a exerciţiului puterii neoliberale şi o altă latura spectaculară, care promovează „spectacolul difuz“ (în sensul lui Debord) printr-o reţea de forme echivalente dar aparent concurenţiale (de pildă, falsa diversitate din cadrul multiculturalismului, ciorovăiala dintre diferitele fracţiuni neoliberale în cadrul unei false înfruntări dintre stânga şi dreapta, „competiţia“ dintre marile unităţi monopoliste şi centre financiare).
Prin mecanismele sale oculte, liberalismul concentrează puterea şi reface centrul; prin latura să spectaculară, deschisă, puterea devine difuză, consensuală, soft (moderată). Când liberalismul perorează pe marginea separării de orice ideologie clară şi orice adevăruri tari, când laudă virtuţile „statului minimal“ şi denunţă pericolul statului autoritar (naţionalist) el nu face decât să lanseze perdele de fum pentru a ascunde adevăratele sale intenţii: colonizarea periferiilor şi a oricărei forme de contestare.
În cuvintele lui Ryszard Legutko: „Liberalii pot avea opinii divergente despre libertăţile economice şi rolul guvernului dar sunt uniţi în convingerea lor că subţirimea convingerilor antropologice, morale şi metafizice este condiţia de bază a asigurării libertăţii şi păcii. Ei presupun că oricine sprijină şi întăreşte astfel de convingeri generează conflicte ideologice şi subminează cooperarea paşnică, deschizând uşa către discriminarea nedreaptă. Poţi să ai astăzi convingeri non-liberale sau chiar anti-liberale fără să fii, în cel mai bun caz, luat în batjocură, şi, în cel mai rău caz, să fii considerat un apărător periculos al autoritarismului? [...] Eu unul cred că identificarea liberalismului cu libertatea, o identificare caracteristică timpurilor moderne, este în mare parte nefondată“.
Subjugată raţiunii comerciale, raţiunea de stat liberală nu admite decât adevăruri subţiri precum platitudinile drepturilor omului, relativismului axiologic şi ale „corectitudinii politice“. Totul trebuie aplatizat într-o economie a schimburilor echivalente care funcţionează pe baza conjugării secretului şi transparenţei. „Se poate păstra numele (al berii, al vitei, al filozofului) atunci când lucrul a fost schimbat în secret. Se poate schimba numele atunci când lucrul a fost continuat în mod secret.“ 4 Societatea cipurilor şi a supravegherii face casă bună cu spaţiul fascinant al vizibilităţii maxime (vezi star-system-ul).
Mişcarea de concentrare a capitalurilor, a producţiei şi distribuţiei, stimulată de „dereglementările“ neoliberale, a impus peste tot în lume formarea de legături de tip mafiot şi clientelar, de dependenţă şi protecţie. Liberalii tot vorbesc despre statul de drept – expresia a fost popularizata mai întâi în Italia, la începutul anilor ’70! – întrucât statul de drept nu mai este decât o componentă neglijabilă a sistemului democratic: „De fiecare dată când se încearcă să se explice ceva opunând Mafia statului se comite o greşeală: ele nu sunt niciodată în rivalitate… Mafia nu este străină în această lume, ci se simte în ea ca acasă… ea domneşte, de fapt, ca model (sublinierea lui Debord) al tuturor întreprinderilor avansate“5 .
Nu putem să-i negăm neoliberalismului puterea de atracţie. În Europa de Est s-a răspândit ca un incendiu pe care încerci să-l stingi alimentându-l cu benzină. Extinderea raţiunii de stat liberale s-a făcut în baza „adevărului“ stabilit de economia de piaţă, în care „economia de piaţă“ este un concept ideologic stabilit după jaloanele libertarienilor „austrieci“ (Mises, Rothbard), ale economiştilor „Şcolii de la Chicago“, ale neoconservatorilor şi internaţionaliştilor „noii stângi“. Spre deosebire de liberalii tradiţionali, care credeau în natura spontană a pieţei, neoliberalii consideră că piaţa este o „construcţie“. Pentru a funcţiona „liber“ ea trebuie atent proiectată, monitorizată şi protejată. Îi revine raţiunii de stat sarcina de a reglementa condiţiile şi cadrul bunei sale funcţionări, un cadru care cuprinde acum toată societatea. Valori şi instituţii care în mod tradiţional au avut prea puţin de-a face cu economia de piaţă sunt acum atacate în numele „adevărului economic“. De pildă, ortodoxia este dezavuată întrucât Mântuitorul nu urmează logica mărfii, nu poate fi introdus într-un circuit generalizat de echivalenţe (de aici, preferinţa liberalilor pentru ecumenism, în care religiile sunt interşanjabile); statul naţional, cu valorile lui „identitare“ (eroi, martiri, memorie), este socotit perimat fiindcă se opune mişcărilor de deteritorializare a capitalului şi forţei de muncă etc. „Economia de piaţă“ neoliberală devine astfel un principiu regulator al vieţii întregii societăţi.
În noua arhitectură a Europei, România trebuia să devină nu atât o economie de piaţă, cât o societate de piaţă. Aceasta înseamnă că obiectul principal al acţiunii raţiunii de stat trebuia să se concentreze asupra reformulării relaţiilor sociale şi a comportamentului individual după tiparele raţiunii comerciale şi ale întreprinderii moderne. Economia înlocuieşte ideologia – sau mai bine zis se transformă ea însăşi într-o putere ideologică – ca principal factor de legitimizare a puterii politice. În numele economiei, statul poate dicta cine suntem, care sunt nevoile şi valorile noastre, cum ar trebui să fim în cinci, în zece sau cincizeci de ani.
Întrebarea este cum reuşeşte economia modernă să exercite o asemenea putere şi fascinaţie asupra noastră încât ne face să acceptam regimul de servitute şi minciuna unei „societăţi de piaţă“ neoliberale. Nu suntem oare conştienţi de latura ocultă a raţiunii de stat? De spectacolul mediatic din jurul nostru? De valorile anticreştine, unele de-a dreptul satanice, care ni se propun? De mascarada unei justiţii sociale? De o ordine care privilegiază bogaţii şi promovează pe faţă „terminarea“ fizică a săracilor şi epuizarea psihică şi economică a claselor de mijloc?
Luciditatea noastră, oricât de pătrunzătoare ar fi, se întunecă în faţa iluziei „îmbunătăţirii nivelului de trai“. Suntem cooptaţi de sistem, cooperăm cu structurile raţiunii de stat care, în schimbul cooperării noastre, ne promit mereu „un ritm înalt de dezvoltare“, salarii la nivel de UE, autostrăzi, cariere prestigioase, dacă nu pentru noi, cel puţin pentru copiii şi nepoţii noştri. Suntem cooptaţi de sistem fiindcă, de fapt, urmăm şi noi aceeaşi logică utilitară a „animalului economic“ întruchipat de neoliberalism.
Economia a devenit marea religie a lumii secularizate. Adevărul economic este singurul de care ţinem cont, binele promis (prosperitatea materială), singurul care contează. Sacrificiul pe care tinerii de azi îl fac pentru o „carieră profesională“ într-o corporaţie este de-a dreptul jertfelnic într-un sens religios inversat. Mai este de mirare că raţiunea de stat a luat în grija sa mântuirea noastră materială, că ne administrează iluziile pentru o viaţă mai bună?
Sintagma „o viaţă mai bună“ s-a golit din ce în ce mai mult de conţinut. Odinioară însemna o viaţă trăită întru Hristos. Acum nu mai înseamnă decât măruntele noastre dorinţe instrumentalizate de sistem: să stai la televizor şi să urmăreşti meciurile din „Cupa Cupelor“; să-ţi doreşti un concediu în insule. Sau, pur şi simplu, să mai rezişti încă o iarnă. Vrem „o viaţă mai bună“ fără să avem în vedere un scop mai înalt, un ideal, fără să înţelegem care este menirea noastră adevărată pe pământ. Bogaţi sau săraci, vrem „o viaţă mai bună“ în acelaşi mod în care am vrut să urmăm „calea liberală“ sau să devenim „membri UE“.
Soluţia radicală ar fi să-l extirpăm pe „homo liberalis“ din sufletele noastre creştine. Prin rugăciune dar şi prin participare activă în viaţa polis-ului. Daca neoliberalii au folosit raţiunea de stat pentru a impune în România o ordine etatist-mafiotă, să avem curajul să le dăm o replică pe măsură. Să restaurăm ordinea creştin-ortodoxă ca premisă a renaşterii României de mâine! Să nu uităm că Mântuitorul a răsturnat mesele în templu.
În ultimă instanţă, „o viata mai bună“ într-un univers secularizat nu înseamnă decât sclavie voluntară. Este opiul liberalismului cu care ne ameţim de douăzeci de ani. Ne-am slăbănogit atât de mult în credinţă încât manifestarea unei rezistenţe creştine active în spaţiul public ne sperie de-a dreptul. Ca nu cumva să supărăm raţiunea de stat liberală, rămânem mereu în defensivă, dând de înţeles că, deşi mulţi, vom ţine mereu capul plecat. Până când?
Să nu uităm că timpurile s-au schimbat. În Anglia, sharia este acceptată de sistemul legislativ englez. Într-o carte recentă, prefaţată de economistul şi teologul distributist John Médaille6 , scriitorul şi avocatul catolic Christopher A. Ferrara propune recreştinarea spaţiului public: „Adevărata libertate înseamnă să recuperăm (taking back) pentru Hristos piaţa publică, abolind marea ficţiune liberală şi libertariană a unui spaţiu secular, inclusiv o piaţă «liberă» considerată în afara legilor eliberatoare din Scripturi“. Nici Medaille, nici Ferrara nu sunt creştini fundamentalişti ci gânditori din mainstream care exprimă sentimentele multor catolici din SUA.
Cu atât mai mult ortodocşii români, care se bucură de darul dreptei credinţe, al tradiţiei sfinţilor şi martirilor noştri, trebuie să spună „stop“ secularizării şi îngerului ei păzitor, raţiunea de stat liberală. Să nu mai facem plecăciuni în loc de mătănii.

Note
1„What’s Wrong with Liberalism?“, în First Principles, 15.O5.2008, p. 4.
2Idem, ibid.
3Étienne de la Boétie, în De la servitude volontaire (1549): „Chose vraiment surprenante! C’est de voir des millions et des millions d’hommes, misérablement asservis, et soumis tête baissée, à un joug déplorable, non qu’ils y sont contraints par une force majeure, mais parce qu’ils sont fascinés“.
4Guy Debord, Societatea spectacolului. Comentarii la societatea spectacolului, EST-Samuel Tastet Editeur, 2001, p. 192.
5Idem, p. 217.
6„The Church and the Libertarian“, în The Remnant Press, Minnessota, p. 279.

 Preluat de pe blogul :http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com

  Comentariu: Am citit acest articol dintr-un ziar local de la noi, nu dau nume pentru ca nu mai conteaza pentru ca pe urma l-am cautat pe blogul A trieia forta romania profunda, m-am gandit sal postez si la mine pe blog pentru ca mi-a placut si este foarte adevarat ce zice filosoful polonez.

 Cand am preluat acest articol de pe blog mam gandit la Statul nostru, fiecare ce intelege prin libertate si democratie si respect fata de celalalt. Daca esti liber nu inseamna ca nu trebuie sa respecti legile unui stat si pe cetateni sai, pe sine insusi dar ai liber arbitu sa fi liber in deciziile personale si tara ta, in schimbare spre bine pentru tine si poporul tau. Si in afara de cetatean ma refer si la politiceni care conduc un stat sau o tara,sa fiu mai responasabili, si dornici sa schimbe in spre bine statul pe care il conduc. Mai avem nostalgia, perioadei comuniste cand am avut de toate, in magazine, de lucru, salariu la timp si alte beneficii regimului comunist, dar nu am avut libertatea de a lege ce vrem si ce simtim noi, respect, demnitate si dorinta de a ne schimba ca popor si sa luptam pentru binele neamului si societati in care traim noi, asa cum  au facut cei mai mari carturari si luptatori ai neamului nostru Romanesc, Stefan Cel Mare, Vlad Tepes, Mihai Vivteazu si Alexandru Ioan Cuza. Sa fim si noi asa, sa nu fim lasi, slabi manipulati si influitabili, sa fim luptatori si puternici, sa ne luptam pentru credinta, libertate si drepturile noastre.
Sa renutam la perioada comunista si sa mergem inainte pentru un trai mai bun si schimbare mai buna a gandiri si a mentalitatii noastre.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu