O cititoare fidelă la Biblioteca Ştefan cel Mare

http://www.timpul.md/articol/%28foto%29-femeia-anunata-ca-disparuta-in-filmul-la-hanul-morii-a-aparut-in-biblioteca-tefan-cel-mare-59677.html

Sfaturi Cum se scrie un text....

Scrierea unui text este foarte important pentru un  scriitor, el trebuie să ştie anumite etape de redactarea unui text. Aceste etape le-am preluat dintr-o carte în timp ce o răsfoiam, mi s-a părut ceva interesant.

Redactarea unu text are următoarele etape:

1. Planificare textului

• Textul se planifică în scris, nu oral
• Se aleg teme, idei, subiecte interesante, originale, pe care autorul le stăpâneşte bine şi despre care se poate informa suplimentar, care i se potrivesc şi în legătură cu care poate aduce elemente noi. Pentru aceasta, foarte utile se dovedesc tehnicile de descoperire:

- apelul la memorie, întocmind liste de idei, consultând ideile notate într-o agendă, elaborând reţele de idei sau scriind liber câteva minute;

- observaţia atentă, dublată de desene/scheme(care canalizează atenţia asupra detaliului) sau de speculaţii pe marginea legăturilor dintre elementele unei scheme;

 - citirea activă a unei bibliografii;

-conversaţia cu un interlocuitor sau cu propria persoană;

- mass-media;

- imaginaţia, literatura.

• Temele generale se restrîng la subiecte precise, semnificative, în stare să capteze interesul cititorilor.
• Prin ceea ce scrie şi prin modul cum scrie, autorul trebuie să îi ofere cititorului plăcerea lecturii.

2. Redactarea pe ciornă.

• Textele se redactează întâi pe ciornă pentru ca autorul să poată lua cele mai bune decizii în ceea ce priveşte conţinutul  şi forma.
• Deciziile trebuie să se bazeze pe analiza atentă a publicului pentru a scrie astfel încât textul să vină în întîmpinare aşteptărilor de lectură ale cititorilor potenţiali.
• În funcţie de subiect şi de public, autorul decide asupra tonului şi a rolului  pe care şi-l asumă pentru a media relaţia publicului cu textul; el trebuie  să proiecteze în text o stare  de spirit pozitivă.
• Orice text se scrie cu un scop. Pentru a formula scopul, autorul  propune ipoteze alternative, pe care le verifică, pentru a opri la una dintre ele, la cea mai bună.
• Scopul trebuie definit cât mai repede, pentru a alege, în funcţie de acesta, tipul de text(narativ, descriptiv, expozitiv, argumentativ) şi pentru a da o configuraţie particulară relaţiei  autor- cititor- text.
• Planul textului se face ordonând, grupând, ierarhizând, eliminând, adăugând, modificând. Logica ideilor şi succesiunea paragrafelor trebuie să fie în permanenţă ţinute sub control. Pentru clarificare, se poate recurge la sistemul numerotării paragrafelor.
• Majoritatea textelor se deschid cu o teză: o propoziţie sau un paragraf care exprimă sintetic ideea textului şi spre care converg elementele acestuia.
• A schiţa conţinutul pe ciornă reflecţie şi decizie, oferind avantajul pătrunderii în profunzimea gândirii,aşa cum numai scrisul o permite.

3. Revizia

• Este o etapă absolut necesară în redactarea oricărui  text. Este momentul în care autorul  trece la ipostaza de "scriitor" în cea de cititor; din nou punct de observare, textul se vede astfel....
•  Cu obiectivitate şi spirit critic, se evaluează textul sub aspectul concepţiei globale(în funcţie  de subiect, public, scop) şi sub aspectul formei (claritate, corectitudine etc.).
•  Pentru o revizie efiecientă, textul se citeşte  în două etape: întâi se face o lectură  rapidă pentru "a vedea" ansamblul, apoi  se face o lectură aprofundată, pentru a observa  detaliile.
• În etapa de revizie se fac operaţii precum: introducerea de idei şi pasaje noi, eliminarea unor proţiuni  de text, eventual reintroducerea lor, modificarea unor porţiuni de text, eventual reintroducerea lor, modificarea ordinii unor paragrafe, părţi etc., cizilarea frazelor prin înlocuirea unor cuvinte, scurtate, dezvoltare, înlocuire, corectarea unor greşeil de neatenţie şi grabă, verificarea unor informaţii de care autorul  nu este sigur(citate, nume proprii, date trimiteri bibliografice, ortografia unor cuvinte etc.).
• Modificările făcute în diverse puncte ale textului trebuie corelate.
• Revizia este etapa în care autorul alege dintre mai multe variante posibile.

4. Forma Finală

• Indiferent dacă este scris de mână, bătut la maşină sau procesat pe calculator, textul trebuie să aibă un aspect îngrijit.
• Modul în care este prezentat textul influenţează receptarea lui de către cititori. Un text bine aşezat în pagină conferă claritate ideilor, îi face pe cititori să-l înţeleagă mai uşor şi să-şi fixeze în minte aspectele esenţiale.

5. Confruntarea textului cu cititorii

• Orice text există prin cititorii săi.
• Autorul trebuie să ştie să profite  de pe urma  dialogului cu cititorii: îşi poate  întări convingerile, îşi poate corecta percepţiile, îşi poate schimba ideile; toate acestea sunt în avantajul  lui.
• Există anumite reguli ale dialogului civilizat, care îl privesc atât pe autor, cât şi pe cititor. Autorul trebuie să aibă o atitudine pozitivă faţă de critici, să nu le perceapă ca pe o agresiune. Cititorul  trebuie să facă o lectură atentă şi onestă a textului, precum  şi un comentariu la obiect, în termeni civilizaţi.
• Autorii şi cititorii care nu ştiau  să discute pe marginea textelor îşi pierd credibilitatea

La acest subiect, am să mai scriu dacă găsesc ceva interesant.

30 Senzaţii care aduc plăcere...

O prietenă  mi-a recomandat să privesc un video despre 30 de senzaţii chinestezice care aduc plăcere.

M-a făcut curioasă să privesc şi să-mi fac şi eu o listă de senzaţii care îmi plac şi care mă reprezintă ca om.

- să sar cu paraşuta;

- să sărut;

- o îmbrăţişare caldă de la persoanele dragi;

- să mă dau în leagăn;

- să mă plimb cu bicicleta;

- să înot;

-să merg cu picioarele goale prin iarbă  şi pe plajă;

- să simt mirosul de iarbă cosită şi flori de câmp;

-să simt cum vântul se joacă cu părul meu ;

- să nimeresc într-o ploaie de vară caldă;

-  să simt căldură soarelui;

- să mă joc cu animalele;

- să respir aer curat după ce plouă;

- să muşc din fructul suculent;

- să mă urc pe muntele Everest;

-să ascult ciripitul  păsărilor;

- să văd asfinţitul şi răsăritul soarelui;

- când ai o carte interesantă şi nu poţi să o laşi din mână;

- să văd cerul înstelat noaptea;

- să simţi cum îţi zboară fluturi prin stomac;

- să ţii ghetara pentru prima oară în mână şi să vrei să cânţi la ea;
- sa-mi fac niste tatuaje pe spate si pe mana dreapta;

Lista mea poate continua la nesfîrşit :) Dar care sunt senzaţiile care vă aducă vouă plăcere?

Prezantarea Cenaclului Ghemul la Teleradio Moldova

Azi, am prezentat  la  Teleradio Moldova un Eveniment cultural "Cenaclul Ghemul" ce are loc în fiecare duminica la Biblioteca Ştefan cel Mare.

Cenaclul Ghemul la Biblioteca Ştefan cel Mare

În această duminică, la Biblioteca Ştefan cel Mare, în cadrul Cenaclului Ghemul s-a citit poezia autoarei de etnie tătară, Lilya Gazizova din volumul de versuri "Oameni de Februarie". A fost tradusă de Leo Butnaru, este o carte excepţională, ieşită la lumina tiparului anul acesta(2014) la Editura Timpul din Iaşi (România).

Pe data de 15-18 mai, la Chişinău a avut loc Festivalul Internaţional Primăvara Europeană a Poeţilor 2014,  Ediţia a IV-a. În cadrul Festivalului a fost invitaţi scriitori din Olanda, Slovacia, Ungaria, Ucraina, România, Cernăuţi, Rusia, Tatarstan, Republica Moldova.

Cu această ocazie, cei prezenţi la Cenaclul au citit câte o poezie preferată din volumul 'Oameni de Februarie". Am făcut cunoştinţă cu poeziile autoarei.

Lilya Gazizova s-a născut în oraşul Kazan( Republica Tatarstan din Federaţia Rusă într-o familie de intelectuali.

A editat câteva cărţi de versuri, prima dintre ele, “Perla neagră”, apărând la începutul anilor ‘90 cu o prefaţă semnată de A.I.Ţvetaeva, sora marii poetese Marina Ţvetaeva. În 2012, cartea de versuri “Kanafer” a apărut în limba poloneză, iar în 2013 volumul de poezie “Oamenii de februarie” a văzut lumina la editura Voimega din Moscova. 

Este cunoscută şi ca traducatoare a poeziei tătare în limba rusă. A alcătuit mai multe antologii ale poeţilor din Tatarstan. Selecţii din versurile sale i-au fost traduse în limbile engleză, germană, poloneză, sârbă, macedoneană, turcă, armeană, română, lituaniană, ucraineană. 

Recenzie de carte: Tadeus Dolega- Mostowicz "Vraciu şi Profesorul Wilczur."

Am început să citesc  o operă remarcabilă a polonezului Tadeus Dolega- Mostowicz "Vraciu şi Profesorul Wilczur." Nu mă aşteptam să fie aşa de interesantă cartea. O citesc fără să mă opresc, aştept cu mare nerăbdare să văd cu ce se va sfârşi. Mi-a recomandat-o cineva o prietenă dragă mie.

Lupta pentru bine şi rău, contradicţia între realitatea şi imaginaţie, între posibilităţi şi aspiraţii, care au dominat de la început arta, ca şi raportul dintre receptor şi obiectul artistic, au  îndemnat mereu cititorul  să caute în literatură viaţa, să-şi proiecteze propria existenţă în opera literară. Atâta vreme cât nu avem de-a face cu maculatura, acţiunea tranzitivă a literaturii de masă poate fi benefică. Ea îmbogăţeşte spiritual cititorul, sporeşte sensibilitatea omului faţă de valorile  etice şi estetice ale existenţei.

Din acest punct de vedere romanele lui Tadeusz- Dolega -Mostowicz reprezintă o sursă inepuizabilă de reflecţii, cel puţin atâta vreme cât arivismul, carierismul  şi egoismul  vor mai naşte drame sociale şi morale.

Aproape toate personajele lui Tadeuz Dolega-Mostowicz îşi încep viaţa sub semnul satisfacerii nevoilor materiale, al luptei  pentru un statut social cât mai avantajos. Goana după ban, după înavuţire ucide însă sentimentele, dezumanizează. La începutul carierei sale Rafael  Wilczur luptă şi el pentru post,  "pentru cabinet, pentru pacienţi boagaţi' . 

Aşa procedează şi mai tinerii doctori:  Jerzy Dobraniecki şi Jan Kolski. Când setea de învăţuire este întreţinută şi de parteneră, viciul  devine devorator.

Doctorul Dobraniecki şi Jan Kolski se foloseşte de cele mai josnice mijloace şi nu ezită să provoace moartea unui pacient pentru a-l compromite pe Wilczur, ca să-i ia locul. Nina Dobraniecka, frumoasă, fascinantă în societate, se află pe treapta cea mai de jos a moralităţii. În acest univers bogăţia nu serveşte  omului, ci "înăbuşă totul şi-l pune pe om să-i slujească ei." Pînă şi candida Marysia, alături de Leszek Czynski, începe să gândească prin prisma banilor care i-ar putea asigura activului profesor o viaţă liniştită.  Din această perspectivă drama lui Rafal Wilczur nu este urmarea amneziei care îl aruncă într-o existenţă vegetativă, îl transformă dintr-un chirurg într-un vraci de ţară, ci a unui complex de concepţii şi determinări în care sentimentul iubirii este redus la luxul pe care bărbatul îl poate oferi femeii. De aceea el nici nu se întreabă dacă Beata poate fi fericită alături de un bărbat cu şaptesprezece ani mai în vârstă decât ea. Lui Wilczur i-au trebuit treisprezece ani de suferinţă, de expiere, pentru a putea înţelege că un asemenea mariaj  nu putea fi viabil şi pentru a evita altul,  şi mai nepotrivit, de astă dată cu Lucia Kanska, altruistă până la sacrificiul de sine, dar cu peste treizeci de ani mai tînăra decît el.

Numai  experienţa de viaţă, în care locul central îl ocupă suferinţa, element purificator, este capabilă să desăvârşească personalitatea umană.

Wilczur se transformă când ajunge la antipodul existenţei sale anterioare, Kolski după ce trăieşte dezamăgirile unei aventuri erotice cu Nina Dobraniecka, doctorul Jerzy Dobraniecki abia când este salvat de la moarte de cel care i-a distrus pentru a-şi asigura o viaţă plină de lux.

Universul construit de scriitorul polonez rămâne dominat de personalitatea statuară a profesorului Rafal Wilczur, ridicată parcă de suferinţele  tuturor semenilor săi. Wilczur nu este un model abstract, ci sinteza unor valori umane, rezultată dintr-o pătrunzătoare şi fină investigaţie în cele mai diferite sfere ale potenţialului uman, un personaj care pledează pentru echilibrul dintre raţiune şi sentimente.

Succesul de care se bucură până astăzi proza lui Tadeus Dolega Mostowicz(1898-1 930) se datorează talentului scriitorului polonez de a fi ştiut să-şi construiască romanele, a căror acţiune curge vioi, este ruptă din viaţă, pasionantă, bogat pigmentată cu elemente sentimentale şi de moravuri. Odată accentul deplasat spre dinamica acţiunii, personajele se individualizează, iar analiza psihologică lapidară, descrierile succinte sînt subordonate stabilirii unui contact rapid cu cititorul. Vraciul alias profesorul Wilczur, nu este un ideal, un model abstract, ci sinteza unor valori  umane, rezultată dintr-o pătrunzătoare şi fină investigaţie cele mai diverse sfere ale potenţialului uman, un simbol care pledează pentru echilibrul dintre raţiune şi sentiment.

" Tu trăieşti  pentru alţii, alţii pentru ei  înşişi, numai  eu nu ştiu  pentru cine şi pentru  ce trăiesc..." 

Gabriel Garcia Marcquez - Într-o singură împrejurare ai dreptul de a-ţi privi semenul de sus: atunci când îl ajuţi să se ridice.

Săptămâna trecută a plecat de lângă noi unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii: scriitorul columbian Gabriel Garcia Marquez a murit la vârsta de 87 de ani. Este laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru roman şi proză scurtă, în care fantasticul şi realul sunt combinate într-o lume liniştită de bogată imaginaţie reflectând viaţa şi conflictele unui continent. Am auzit că este cel mai bun  jurnalist publicând în mai multe ziare din  Columbia. A avut mai multe producţii cinematografice mexicane din anii 1960 au fost scrise de Garcia Marquez. Filme la care a colaborat: El gallo de oro(1964) (Cocoşul de aur), Roberto Galvadon şi Tiempo para morir(1966)( Timp pentru moarte), En este poeblo no hay ladrones(1965) (În satul ăsta nu există hoţi) şi altele.

A plecat de lângă noi lăsând cele mai bune proze şi romane, cel mai cunoscut roman al său este: Cien anos de soledad(Un veac de singurătate)(1967),Ojos de perro azul( 1950)( Ochi de câin e albastru); La Hojarasca, 1955 (Frunze uscate); Realato de un naufrago, 1955(Povestea unui naufragiat); El Canibal, 1955(Canibalul); Un dia despues del sabado, 1955( O zi după sâmbătă); La mala hora, 1961( O oră rea)

El coronel nu tiene quien le escribe, 1961 Colonelului nu are cine să-i scrie); Los funerales de la Mama Grande, 1962 (Funeraliile bunicii).

Spre ruşinea mea nu am citit nimic de Gabriel Garcia Marcquez, dar am să citesc după ce finalizez cu Colecţia Feodor Dostoievski. Mi-a rămas câteva opere de-a lui Dostoievski.

CRITICA CRITICII în revista Teatru

„… poate că fiecare dintre artişti se simte în sufletul său un Godot care aduce visul pe scenă”,

interviu cu Irina NECHIT,

scriitoare, jurnalist cultural.

-  Elena Boguş: Stimată doamnă Irina Nechit, mai mulţi ani în urmă aţi editat volumul de critică teatrală „Godot Eliberatorul”. A venit Godot în teatrul din Republica Moldova sau îl mai aşteptăm?

-  Irina Nechit: Volumul Godot Eliberatorul este încă din secolul trecut, însumând cronicile mele, interviurile, texte analitice despre ce se întâmpla atunci, căci în teatrul nostru era un reviriment. În principal, sunt texte despre teatrul „Eugene Ionesco”, pentru că a fost un fenomen şi rămâne un teatru viu. Încă la fondarea sa, TEI avea în repertoriu spectacolul „Aşteptându-l pe Godot” după Samuel Beckett. Este un spectacol de referinţă, unul dintre spectacolele emblematice ale teatrului basarabean modern.

Nu a venit Godot şi nu poate să vină. E un personaj fascinant anume prin aceasta – toată lumea îl aşteaptă, e visul pe care şi-l doresc mulți, dar care nu se împlineşte niciodată. Pe de o parte, el nu a venit, dar, pe de altă parte, fiecare creator de teatru mai viguros de la noi a încercat să-şi inventeze propriul Godot şi să fie el însuşi Godot, ca să reziste şi să creeze în situaţia în care nu poţi face aproape nimic. Anii de tranziţie au fost marcaţi de o profundă criză, bugetele teatrelor fiind tăiate în continuu. Este un mic act de eroism că oamenii de teatru nu au renunţat la meserie şi nu o ponegresc. Şi poate că fiecare dintre artişti se simte în sufletul său un Godot care aduce visul pe scenă.

- Elena Boguş: Credeţi că teatrul din Republica Moldova are nevoie de critică de teatru? 

 - Irina Nechit: Într-un proces teatral normal, este o mare nevoie de critica de teatru. Oamenii din mediul teatral autohton, de vreo zece ani, sunt tot mai supăraţi pe criticii de teatru, pentru că nu vin la spectacole, pentru că sunt mulţi artişti talentaţi despre care se scrie foarte puţin, pentru că nu se publică articole, pentru că nu se editează cărţi de teatru etc. E o raritate în presa noastră apariţia unei cronici sau recenzii bine scrise despre spectacole, despre premiere. Nu avem presă de cultură, adică avem foarte puţine reviste culturale. Fiind finanţate de Institutul Cultural Român, după tăierea bugetului, cele mai importante reviste culturale – Contrafort, Sud-Est Cultural, Semn, Clipa nu au apărut de aproape un an.

Unica publicaţie specializată – revista Teatru – este singura platformă de manifestare a criticilor de teatru autohtoni, care, chiar dacă sunt puşi la zid, chiar dacă nu sunt remuneraţi şi motivaţi, mai scriu articole dedicate teatrului. Totuşi, această revistă nu are o echipă de redactori, de reporteri care să ştie că muncind îşi câştigă existenţa. Ei sunt entuziaşti sau oameni care cred cu disperare în revigorarea teatrului.

Ar fi cazul să vorbim şi despre situaţia cărţii de teatru din Republica Moldova.  Şi în anii 1990-2000 cărţile de teatru apăreau cu greu, dar acum îmi pare şi mai complicat. În acest context, ne bucură editarea unor volume, de exemplu, cel despre Teatrul „Luceafărul” scris de Dina Ghimpu. Continuă să rămână pe prima linie Valentina Tăzlăuanu, lansând un volum extraordinar, Lumea după Hamlet.

Aceasta e situaţia ingrată a criticului, a cronicarului din Republica Moldova – dacă artistul se manifestă, apare în scenă, ceea ce desigur constituie un mare privilegiu, criticul de teatrul sau cronicarul întotdeauna rămâne în umbră. Dacă actorul e aplaudat, criticul de teatru nu e răsplătit nici măcar cu aplauze.

-  Elena Boguş: Aţi putea face un portret al criticului de teatru în general şi al celui din Republica Moldova?

-  Irina Nechit: E un om stingher, un om care se simte depăşit de situaţie, un om care nu aşteaptă de la scris aproape nimic. Apare o cronică, o recenzie, un interviu, dar nimeni nu apreciază asta. Ce să mai aştepţi? Că vei fi atras în nişte discuţii cu oamenii de teatru sau dezbateri în teatre? Din păcate, teatrele s-au plictisit de discuţii sau nu mai au nevoie de ele. Cu mai mulţi ani în urmă, au fost perioade când se organizau diverse dezbateri în teatre. Dar acum totul parcă s-a oprit. Una din cauze ar putea fi anturajul social şi instabilitatea politică. Aş vrea să cred că, probabil, se acumulează nişte energii care vor răbufni şi în scurt timp vom avea astfel de dezbateri. Comunicarea între oamenii de cultură de la noi mai are loc la UNITEM, la teatrul „Satiricus. I.L. Caragiale” (atunci când s-a organizat festivalul consacrat dramaturgiei basarabene), la Teatrul „Eugene Ionesco”, în unele seri de joi cu artişti din alte domenii invitaţi la discuţii sau la conferenţele de presă din Bienală. Dar, din păcate, toate acestea au loc atât de rar, încât nu mai pot aduna publicul, profesioniştii din domeniu.

-  Elena Boguş: Deci, cum ar trebui să fie relaţia dintre regizori și critici? Dar cea dintre actori și critici de teatru?

-  Irina Nechit: În primul rând, ar trebui să fie o relaţie profesională. Uneori, între oamenii de teatru și critici se mai întâmplă prietenii, atunci când au colaborat la un proiect etc. Dar prietenia cu un artist, cu o actriţă, cu un regizor nu trebuie să influenţeze scrisul criticului de teatru. Regizorii, de regulă, îi critică pe critici că nu sunt buni pentru că… nu vin la spectacole de câteva ori, cum le-ar plăcea lor să vină. Foarte puţini critici îşi pot permite acest lux, unii nu fac asta niciodată. Poate că e şi firesc, acum vitezele sunt altele, trebuie să prinzi din zbor şi să înțelegi ce-i cu acest spectacol de la prima vizionare. Şi actorii au supărările lor pe criticii de teatru, chiar şi pe ziarişti, mai ales pentru că sunt grăbiţi atunci când vin la teatru să-i vadă şi să scrie despre ei.

Şi, dacă acum stilul scrisului despre teatru este mai alert, mie îmi place: este mai comprimat, mai energic, mai tranşant... Deocamdată, asta e situaţia.

-  Elena Boguş: Atunci, ce fel de critică avem şi care este rolul criticii teatrale de la noi?

-  Irina Nechit: Cum e ţara, aşa e şi critica teatrală. Suntem câțiva critici din Chişinău invitaţi frecvent la Festivalul Naţional de Teatru din Bucureşti. În fiecare an, la diverse edituri din România, de exemplu, la Editura „Fundaţia Camil Petrescu”, apar cărţi de teatru şi de dramaturgie, volume despre fenomene teatrale, despre premiere, despre dramaturgi. Acolo este o activitate normală, aici nu este nimic normal în nici un domeniu şi nu este normală nici critica teatrală care există... dacă există...

Este bine că s-a creat grupul de critică teatrală al Dorinei Khalil-Butucioc, e de salutat faptul că ea face atelier de critică tânără. Eu chiar aştept ca o echipă de tineri critici de teatru să vină, să scrie, să publice. De exemplu, să pregătească doar ei un număr al revistei Teatru, scris în întregime de criticii tineri. Deocamdată observ că, dacă mai apar articolele tinerilor critici de teatru, ele sunt cumva distructive, scrise parcă în urma unor supărări şi nemulțumiri. Am văzut încă prea puţine analize ale spectacolelor, ale fenomenelor teatrale, ale festivalurilor de teatru.  

-  Elena Boguş: Într-adevăr, acest interviu l-am realizat la cele câteva şedinţe ale Atelierului Bunilor Critici (ABC) al Centrului de Dramaturgie Contemporană (CDC), coordonate de Dorina Khalil-Butucioc. În ce direcţie ar trebui să meargă atelierul nostru de critică teatrală?

-  Irina Nechit: În primul rând, membrii acestui atelier trebuie să meargă la toate premierele şi spectacolele de la noi sau invitate. Apoi să scrie cronici de teatru, asta cel puţin aştept – simple cronici. Recenzia este ceva mai greu şi mai complex, o cronică nici nu o poţi numi critică de teatru, ci jurnalism cultural. Jurnalismul este mai expeditiv, mai rapid, mai laconic. Măcar de la aceasta să se pornească şi cu timpul tinerii critici să meargă la festivaluri şi să scrie despre curente, despre revoltele tinerilor, despre lumea teatrală nouă… Asta mi-aş dori. Şi să scrie atât pentru revista „Teatru”, cât şi în presă. Ar fi bine dacă UNITEM-ul ar stabili contacte directe cu ziarele pe care le avem ca să-i intermedieze, pentru ca tinerii critici de teatru să-şi poată trimite cronicile pentru publicare în acele mici spaţii din periodice rezervate culturii. Dar, pentru o cronică bună, este foarte important şi limbajul în care este scrisă, tinerii critici de teatru având multe deficienţe la acest capitol. Uneori, lectorilor şi stilizatorilor din redacţii le este foarte greu să corecteze fraza, sintaxa şi ortografia cronicilor trimise de critici tinerii. Nu e neapărat să fie foarte mulţi critici, măcar vreo 2-3, dar să le văd mereu cronicile.

-  Elena Boguş: Dar cum credeţi că ar trebui să fie un Centru de Dramaturgie Contemporană?

-  Irina Nechit: Cred că ar putea fi şi sunt de diferite formate. Acest nou Centru de Dramaturgie Contemporană din Chişinău, aşa cum a funcţionat până acum, este una din formele pe care şi le-a propus. Derapajele s-au datorat, cred, şi faptului că parchetul UNITEM-ului scârțâie foarte tare, cum intri acolo, parcă eşti pe nisipuri mişcătoare. Lumina e slabă, scena e departe, fotoliile – unul peste altul, dar şi aşa se poate. Sunt bravo tinerii că au mers chiar acolo şi au făcut ce au dorit şi ce au putut în spaţiul care li s-a dat. Sunt convinsă că merită să fie făcute spectacole-lectură şi în teatrele profesioniste, dar din moment ce ele sunt ocupate cu repertoriile lor, e bună şi o sală a UNITEM-ului. Centrele de Dramaturgie Contemporană din ţările civilizate scot volume, culegeri, antologii de piese. Acum a apărut un text câştigător al concursului de dramaturgie al Marianei Starciuc, fiind un rezultat bun al CDC-ului şi al UNITEM-ului. Am fost doar la câteva lecturi, la care se citea bine într-un altfel de ritm, dar erau doar lecturi. Sper din suflet că CDC-ul va continua şi că tinerii vor face nu doar simple lecturi, ci şi spectacole vii în baza unor texte bune..

-  Elena Boguş: Cum se împacă poetul, dramaturgul şi criticul teatral din Dvs. la vizionarea unui spectacol?

-  Irina Nechit: Într-o discuţie mai veche cu regizorul Sandu Cozub de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, acesta îmi spunea: „Atunci când, privind un spectacol, uit că sunt actor, regizor, om de teatru și sunt prins total în acţiune, în lumea personajelor, înseamnă că spectacolul este bun”.

Când ceea ce se întâmplă pe scenă reuşeşte să te desprindă de realitatea cotidiană, să te lovească, să te şocheze, să te cutremure, atunci este un spectacol adevărat. Probabil, pe mine mă impresionează în primul rând poezia spectacolului, oricât de teatrală ar fi, cu multă mişcare, gesturi, limbaj corporal, muzică ş.a.m.d. Dacă nu are o adiere de poezie, spectacolul mă lasă un pic rece. Probabil asta se manifestă şi în felul cum scriu cronicile, și în dramaturgia pe care încerc să o fac.

-  Elena Boguş: Spectacolul „Mi-e frică de Marea Neagră” a fost montat la Teatrul Naţional „M. Eminescu” în baza piesei Dvs. „Nudiştii”, câştigătoarea concursului naţional de dramaturgie al UNITEM-ului din 2009. Aţi participat şi la alte ediţii?

-  Irina Nechit: După participarea cu acest text, în cadrul concursului UNITEM-ului, am mai trimis o singură piesă într-o altă ediţie. Ministerul Culturii anunța în fiecare an un Concurs naţional de dramaturgie ce ar trebui să fie cel mai important concurs din Republica Moldova.

Dar la ediţia din anul trecut a Concursului naţional de dramaturgie a venit un singur text. Nu ştiu ce şi cum s-a întâmplat, dar ei au anulat concursul în general. Se pare că l-au reluat, dar oricum s-a mutat cam totul spre UNITEM. Acum tot ce fierbe şi se frământă în dramaturgie se întâmplă la UNITEM, la Centrul de Dramaturgie Contemporană.

Mă bucur enorm de mult că tinerii continuă să lucreze şi aştept, în etapa următoare, să văd spectacole făcute chiar de actorii care au participat la acest atelier, dar şi de regizori. Cele mai multe şanse de a fi montate le au textele contemporane scrise de actori sau de regizori. Adică, dacă poţi singur să scrii şi să montezi textul, el are mai multe şanse să apară pe scenă, aşa cum se întâmplă, de exemplu, la „Teatrul Spălătorie”.

-  Elena Boguş: Când mai vedem un spectacol-lectură sau o piesă de-a Dvs. pe scenă?

-  Irina Nechit: Nu ştiu. Deocamdată am experienţa atelierului de dramaturgie de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. Am fost coordonatorul atelierului de dramaturgie care a existat 3 ani. Lecturile erau supuse unor rigori, lucrau actorii profesionişti, se cerea existenţa unei anumite regii. Oricum, la sfârşitul lecturii, publicul care rămânea la discuţii avea mai multe pretenţii: de ce regizorul nu a lucrat mai mult, de ce lecturii nu i s-a dat o formă, concluzia fiind că trebuia să se meargă de la o simplă lectură, la un adevărat spectacol-lectură. Este o muncă pe care acum nu ştiu cine şi-o asumă sau şi-o poate asuma. Se pare că cei de la Centrul de Dramaturgie Contemporană  din cadrul UNITEM-ului acceptă şi o simplă lectură, fără elemente de regie sau de joc actoricesc. Lumea este mai indulgentă, iar scopul CDC-ului este să prezinte textul pentru a fi ascultat şi atât. Dar mi-ar plăcea ca regizorul şi actorul să intre în material, să pună ceva din meseria şi arta lor în lecturi, să se consume. Sigur, lucrurile se schimbă foarte repede şi chiar în peisajul nostru teatral cam inert, s-ar putea schimba ceva în bine.

-  Elena Boguş: Şi noi credem. Vă mulţumim pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu!