Una din capodoperele pe care o așteptăm să o citesc. Îmi doream demult să citesc de acest autor. Am început să citesc Umberto Eco: "Numele Trandafirului". Am început să-mi placă această carte nu mă lasă să o dau jos din mâini. Este o carte despre religie, filosofie şi oamenii.
În anul 1327, într-o mănăstire izolată de lume, călugării sunt pe cale de-a fi învinuiți de erezie. Singura lor speranță este ajutorul dat de faimos, franciscan, fratele Guglielmo. Când lucrurile pare să se limpezească între zidurile misterioasei abații, călugării încep să moară unul după altul. Ca să descopere asasinul, înțeleptul călugăr, alături alături de ajutorul său, Adso, se afundă ca un adevărat detectiv în simboluri secrete şi manuscrise codificate şi aproape își pierde viața pe culoarele labirintice ale mănăstirii.
Romanul Numele trandafirului a fost tradus în peste 35 de limbi şi ecranizat de Jean-Jacques Annaud în 1986.
Romanul ma tras ca un magnet să-l citesc, nu am putut să-l las din mâna până nu am citit ultima pagina din el.
Ideea cu Numele Trandafirului i-a venit autorului aproape la întâmplare şi i-a plăcut că trandafirul este o reprezentare simbolică atât de intensă în semnificații, încât nu i-a rămas aproape nici una; trandafirul mistic, ce-a trăit ce trăiesc trandafirii, războiul celor două roze, un trandafir e un trandafir, roza rozacrucienii, mulțumesc pentru minunații trandafirii.
Autorul înțelege că pentru a povesti trebuie înainte de toate să construiești o lume , pe cât posibil mobilată până în ultimele amănunte.
Primul an de lucru la roman a fost dedicat construirii lumii. Lungi registre cu toate cărţiile care se puteau găsi într-o bibliotecă medievală. Liste cu nume şi fișe cu starea civilă pentru numeroase personaje, dintre care multe au fost mai târziu excluse din povestire.
Autorul înțelege ca să inventezi libertatea, trebuie să creezi constrângeri. În poezie, constrângerea poate să fie creată de picior de vers, de rimă, de ceea contemporanii au numit respirație după ureche... În narațiune, constrângerea e dată de lumea pe care o sprijină. Şi acest lucru nu are legătură cu realismul. Se poate construi o lume în întregime ireală.
O altă poveste care mi-a plăcut la Umberto Eco, este povestea frumoasă cea a labirintului . Toate labirinturile pe care le cunoaștem, şi aveam în mână frumosul studiului al lui Santarcangeli, erau labirinturi în aer liber. Puteau să fie destul de complicate şi pline de circumvoluțiuni. Dar autorul avea nevoie de un labirint interior, iar dacă labirintul era pre complicat, cu multe coridoare şi săli interioare, n-ar beneficiat de o aerisire suficientă. Şi o bună aerisire era necesară pentru ca să alimenteze incendiul.
Este un roman metafizic şi filosofic, romanul poliţist, istoric. Este un roman care m-a făcut să întorc paginile fără contenire.
Aş recomanda acestă cititorilor tuturor vârstelor. Este un roman de nota 10.
Ideea cu Numele Trandafirului i-a venit autorului aproape la întâmplare şi i-a plăcut că trandafirul este o reprezentare simbolică atât de intensă în semnificații, încât nu i-a rămas aproape nici una; trandafirul mistic, ce-a trăit ce trăiesc trandafirii, războiul celor două roze, un trandafir e un trandafir, roza rozacrucienii, mulțumesc pentru minunații trandafirii.
Autorul înțelege că pentru a povesti trebuie înainte de toate să construiești o lume , pe cât posibil mobilată până în ultimele amănunte.
Primul an de lucru la roman a fost dedicat construirii lumii. Lungi registre cu toate cărţiile care se puteau găsi într-o bibliotecă medievală. Liste cu nume şi fișe cu starea civilă pentru numeroase personaje, dintre care multe au fost mai târziu excluse din povestire.
Autorul înțelege ca să inventezi libertatea, trebuie să creezi constrângeri. În poezie, constrângerea poate să fie creată de picior de vers, de rimă, de ceea contemporanii au numit respirație după ureche... În narațiune, constrângerea e dată de lumea pe care o sprijină. Şi acest lucru nu are legătură cu realismul. Se poate construi o lume în întregime ireală.
O altă poveste care mi-a plăcut la Umberto Eco, este povestea frumoasă cea a labirintului . Toate labirinturile pe care le cunoaștem, şi aveam în mână frumosul studiului al lui Santarcangeli, erau labirinturi în aer liber. Puteau să fie destul de complicate şi pline de circumvoluțiuni. Dar autorul avea nevoie de un labirint interior, iar dacă labirintul era pre complicat, cu multe coridoare şi săli interioare, n-ar beneficiat de o aerisire suficientă. Şi o bună aerisire era necesară pentru ca să alimenteze incendiul.
Este un roman metafizic şi filosofic, romanul poliţist, istoric. Este un roman care m-a făcut să întorc paginile fără contenire.
Aş recomanda acestă cititorilor tuturor vârstelor. Este un roman de nota 10.
