Jurnalul Atelierul Vlad Ioviţă cu un text scris de mine

                   Era o toamnă târzie, când mi s-a întâmplat acel accident grav. Am ieşit de la serviciu  şi        mă îndreptam grăbită spre staţia de troleu. M-a ajuns din urmă Mihaela şi m-a strigat.

-          Ioana, stai că am ceva să-ţi spun.Ştii că mâine trebuie să prezinţi proiectul dat de şef de săptămână trecută?

-          Nu ştiam!

-          Mâine şeful vine să verifice proiectul tău.

Vei reuşi până mâine să-l faci?

-          La ce oră trebuie să fie gata ?

-          Mâine la 12:00 trebuie să-l prezinţi.

-          Ok! Am să fac tot posibilul să fie gata.

    - Merg acasă să termin de lucrat la el.

-          Bine! Pa, ne vedem mâine !

-          Pa!!

 Afara începuse să se întunece, eu eram cu gândul la proiect. Văzusem de la distanţă troleu în care urma să mă urc şi chiar mă bucurasem. Vroiam să-l iau  cât mai repede, ca să nu stau în staţie să aştept. Nu aveam răbdare, eram nervoasă şi obosită, şi pe lângă asta cu un  proiect pe capul meu.

Am ajuns la trecerea de pietoni şi am început să traversez strada cu hotărâre, fără a fi atentă la trafic. La numai jumătate de drum în faţa mea a apărut cu viteză mare o maşină de culoare neagră. Aşa în plină stradă am fost lovită de un BMW. Cred ca nu am simţit prea multe, pentru că m-am deconectat pe loc ca orice aparat tehnic scos din priză.

M-am trezit la spital. Înconjurată de medicii care mă consultau. Nu îmi  simţeam corpul, iar asta m-a îngrijorat. Începusem să mă agit, rotind ochii ca o pasăre într-o colivie. Nu înţelegeam ce-i cu mine, picioarele nu se mişcau, am crezut atunci că voi rămâne în scaunul cu rotile pentru toată viaţa.

Nu ştiam de unde aveam acea forţă să mă  pot agita din tot corpul. Medicii mă ţineau strâns ca să mă poată consulta .

Mi-am văzut hainele rupte şi pline de sânge. Asta m-a făcut să fiu mai neliniştită. Nu înţelegeam ce se petrecea cu mine în acel moment. Nu-mi aduceam aminte deloc. Ce căutam acolo şi unde eram.

În sinea mea îmi ziceam că e grav, nu-mi simţeam corpul deloc. Totul era amorţit. Eram într-o nelineşte continuă. Încercam să desluşesc ce spun medicii dar nu înţelegeam ce auzeam, vedeam numai lumini deasupra şi înţelegeam că merg printr-un coridor lung de spital, iar corpul îmi era zgalţîit pe alocuri cand treceam praguri.

În aceea zi, am fost dusă la tot felul de apărate de control, o duzină de proceduri şi consultaţii. După ce m-au investigat  amănunţit, m-au dus în salonul meu, mi-au injectat cu calmant. Încercam să mă ţin, dar sedativele primite îmi închideau automat ploapele.  Nu mi s-a spus nimic în acea zi, ce am şi ce-i cu starea mea . Am adormit imediat.

Cand m-am trezit, lângă patul meu statea mama.  Era a doua zi de la spitalizare.

Îmi simţeam corpul greu şi tulbure. Nu mă durea nimic. Parcă totul amorţise. Încercam să-mi amintesc, ce s-a întâmplat cu mine. Nu puteam să-mi amintesc nimic, doar frînturi de momente pe care deocamdată nu reuşeam să le unesc.

Vroiam să-mi mişc picioarele, dar nici asta  nu puteam, doar mâinile le puteam simţi  şi le puteam mişca cu greu.

După încercările mele de a simţi mâinele, s-a trezit şi mama. Era fericită şi bucuroasă că m-am trezit. Nu mai eram intr-o starea critică, totul era mai bine, cel puţin aşa spuneau doctorii pentru că eu oricum mă simţeam rău.

Începuseră să mă întrebe cum mă simt. Să mă întrebe dacă îmi aduc aminte ce s-a întâmplat cu mine. Dacă îmi amintesc de accident.

I-am răspuns că mă simt rău, nu simt nimic şi nu-mi aduc aminte de accident.

O întrebasem pe mama ce s-a întâmplat cu mine şi care era starea mea. Mama era fericită că eram vie şi cu aceasta mă liniştise şi pe mine. Nu mi-a răspuns la întrebările mele. Medicul îi recomandase să aştepte  câteva zile, să nu-mi zică nimic, până nu îmi reveneam.

În primele zile după accident venise  un bărbat şi nu înţelegeam, nici nu îmi închipuiam ce caută un străin la mine. Omul îşi ceruse scuze şi mi-a spus că toate daunele  materiale vor fi suportate de El. Nu înţelegeam ce vroia el de la mine. Cine e acest El, care voia sa-mi facă atîta bine?

După ce El a plecat, am întrebat-o pe mama, cine era individul. Mama mi-a spus că acel băiat era omul care m-a accidentat. El venea în fiecare zi, la spital să se intereseze de starea mea.

-Aşteaptă ca Tu să-l ierţi. Se simte vinovat faţă de tine, a spus mama.

- Eu l-am iertat de mult pentru ce ţi-a făcut ţie, îmi spusese mama. Bietul bărbat, are bun simţ şi omenie. Că cine în zilele noastre să vină la spital şi să-şi  ceară scuze?

 Eu faţă de acest om simţeam o ură mare pentru ce mi-a făcut mie, mi-a distrus viaţa. Nu îl puteam ierta, cel puţin nu l acel moment.

Îi ziceam în faţă că nu îl voi ierta niciodată pentru tot ce mi-a făcut . Bietul om se întorcea şi pleca trist.

În sinea mea simţeam neputinţă şi frică că voi rămâne infirmă pe viaţă.

Când într-o zi  un grup de medici  mi-a confirmat personal starea mea de sănătate, mi-a căzut cerul peste mine. În acel moment vroiam să mor. Şi apoi cine se va căsători cu o fată cu probleme de sănătate ca ale mele?

Din câte am înţeles de la medici, avusem o comoţie cerebrală, cu răni multiple pe tot corpul şi o fractură la bazin.

Dar noi te vom pune repede pe picioare, a spus doctorul meu cu un surîs calm pe faţă care pe mine nu prea m-a convins.  Bărbatul care m-a accidentat venea în fiecare zi pe la mine, să vadă care e starea mea şi o întreba pe mama cum  trece tratamentul, nu avea curajul să vorbească cu mine pentru că ştia că îl urăsc şi nu îl voi ierta niciodată. Cel puţin eram convinsă la acel moment.

Pe zi ce trecea rănile se vindecau încetul cu încetul starea mea era favorabilă, însă sufletul meu încă era rănit. Nu înţelegeam  de ce tocmai mie mi s-a întâmplat asta. Eram supărat pe Dumnezeu şi pe cei din jurul meu. Ei au încercat să fie optimişti, să mă înţeleagă, iar eu eram în permanenţă supărată, nervoasă şi tristă.

Într-o zi, medicul m-a anunţat că voi fi externată din spital a doua zi, ceea ce mie  mi s-a părut  şi mai depresiv, deoarece credeam că toţi se vor uita la mine cu milă. Nimănui nu i-a păsat de mine, nici colegii mei de serviciu nu au venit să mă viziteze sau să se intereseze de starea me de sănătate. Prietenul pe care îl aveam m-a părăsit. El nu avea nevoie de o fată bolnavă ca mine.

Numai părinţi mei şi omul acela care mi-a distrus viaţa mai trecea pe la mine. 

 Cum pot să fiu aşa de rea cu el şi să nu îl iert? Mi-am zis eu într-un tîrziu cand deja mă obişnuisem cu prezenta lui în casa noastră.  Este om şi face greşeli.Toţi suntem imperfecţi.

Atunci începusem să înţeleg multe lucruri, din acel moment m-a făcut să mă schimb înspre bine. La ieşirea mea din spital a venit Gabriel, am aflat de la mama că aşa îl chema pe şoferul care m-a accidentat. M-a condus până la maşină părinţilor mei. Eram în scaunul cu rotile. Nu am vorbit aproape deloc.

M-a aşezat pe bancheta de spate şi a închis uşa, apoi a pleacat. Apoi am deschis geamul de la fereastră şi l-am strigat.

-          Veniţi pe la noi, am ceva să vă spun, am zis, apoi am ridicat geamul.

De atunci  Gabriel  venea  practic în fiecare zi pe la noi. Ne-am apropiat mult unul de celălalt, părinţi mei îl invitau des la noi la cină.

Pot să zic că a dat norocul peste mine, Gabriel a devenit un soţ iubitor,  care are grijă de mine. Mi-am schimbat viaţa, locul de muncă, într-un unul mai bun, cu salariu mai mare, cu o funcţie mai responsabilă şi desigur după posibilitatea mea fizică.

Mi-am făcut prieteni adevăraţi cu care ne întâlnim în oraş pentru a ne distra . Mi-am revenit  complet, iar la moment merg fără scaun cu rotile, fără cârje, merg în două picioare ca un om normal.

M-am schimbat complet, arăt altfel, prietenii zic ca am devenit mai frumoasă şi mai senină. Dar cel mai frumos lucru care mi-a dat Cel de Sus este că sunt însărcinată şi îmi voi realiza visul de a deveni mamă.

Îi mulţumesc sorţii că a organizat acel accident.

Primul meu text, nu chiar aşa cum as fi vrut să fie. Sper să fie şi nu ultima. Să fie mai bune texte scrise de mine.