-
Ioana, stai că
am ceva să-ţi spun.Ştii că mâine trebuie să prezinţi proiectul dat de şef de
săptămână trecută?
-
Nu ştiam!
-
Mâine şeful vine să verifice proiectul tău.
Vei reuşi până mâine să-l
faci?
-
La ce oră trebuie să fie gata ?
-
Mâine la 12:00 trebuie să-l prezinţi.
-
Ok! Am să fac tot posibilul să fie gata.
Merg
acasă să termin de lucrat la el.
-
Bine! Pa, ne vedem mâine !
-
Pa!!
Afara începuse să
se întunece, eu eram cu gândul la proiect. Văzusem de la distanţă troleu în
care urma să mă urc şi chiar mă bucurasem. Vroiam să-l iau cât mai repede, ca să nu stau în staţie să
aştept. Nu aveam răbdare, eram nervoasă şi obosită, şi pe lângă asta cu un proiect pe capul meu.
Am ajuns la trecerea de pietoni şi am început să
traversez strada cu hotărâre, fără a fi atentă la trafic. La numai jumătate de drum în faţa mea a apărut cu
viteză mare o maşină de culoare neagră. Aşa în plină stradă am fost lovită de
un BMW. Cred ca nu am simţit prea multe, pentru că m-am deconectat pe loc ca
orice aparat tehnic scos din priză.
M-am trezit la spital. Înconjurată de medicii care mă
consultau. Nu îmi simţeam corpul, iar
asta m-a îngrijorat. Începusem să mă agit, rotind ochii ca o pasăre într-o
colivie. Nu înţelegeam ce-i cu mine, picioarele
nu se mişcau, am crezut atunci că voi rămâne în scaunul cu rotile pentru toată
viaţa.
Nu ştiam de unde aveam acea forţă să mă pot agita din tot corpul. Medicii mă ţineau
strâns ca să mă poată consulta .
Mi-am văzut hainele rupte
şi pline de sânge. Asta m-a făcut să fiu mai neliniştită. Nu înţelegeam ce se
petrecea cu mine în acel moment. Nu-mi aduceam
aminte deloc. Ce căutam acolo şi unde eram.
În sinea mea îmi ziceam că e grav, nu-mi simţeam corpul
deloc. Totul era amorţit. Eram într-o nelineşte continuă. Încercam să desluşesc
ce spun medicii dar nu înţelegeam ce auzeam, vedeam numai lumini deasupra şi
înţelegeam că merg printr-un coridor lung de spital, iar corpul îmi era
zgalţîit pe alocuri cand treceam praguri.
În aceea zi, am fost dusă la tot felul de apărate de
control, o duzină de proceduri şi consultaţii. După ce m-au investigat amănunţit, m-au dus în salonul meu, mi-au
injectat cu calmant. Încercam să mă ţin, dar sedativele primite îmi închideau
automat ploapele. Nu mi s-a spus nimic în
acea zi, ce am şi ce-i cu starea mea. Am adormit imediat.
Cand m-am trezit, lângă patul meu statea mama. Era a doua zi de la spitalizare.
Îmi simţeam corpul greu şi tulbure. Nu mă durea nimic.
Parcă totul amorţise. Încercam să-mi amintesc, ce s-a întâmplat cu mine. Nu
puteam să-mi amintesc nimic, doar frînturi de momente pe care deocamdată nu
reuşeam să le unesc.
Vroiam să-mi mişc picioarele, dar nici asta nu puteam, doar mâinile le puteam simţi şi le puteam mişca cu greu.
După încercările mele de a simţi mâinele, s-a trezit şi
mama. Era fericită şi bucuroasă că m-am trezit. Nu mai eram intr-o starea
critică, totul era mai bine, cel puţin aşa spuneau doctorii pentru că eu oricum
mă simţeam rău.
Începuseră să mă întrebe cum mă simt. Să mă întrebe dacă
îmi aduc aminte ce s-a întâmplat cu mine. Dacă îmi amintesc de accident.
I-am răspuns că mă simt rău, nu simt nimic şi nu-mi aduc
aminte de accident.
O întrebasem pe mama ce s-a întâmplat cu mine şi care era
starea mea. Mama era fericită că eram vie şi cu aceasta mă liniştise şi pe
mine. Nu mi-a răspuns la întrebările mele. Medicul îi recomandase să
aştepte câteva zile, să nu-mi zică
nimic, până nu îmi reveneam.
În primele zile după accident venise un bărbat şi nu
înţelegeam, nici nu îmi închipuiam ce caută un străin la mine. Omul îşi ceruse
scuze şi mi-a spus că toate daunele
materiale vor fi suportate de El. Nu înţelegeam ce vroia el de la mine.
Cine e acest El, care voia sa-mi facă atîta bine?
După ce El a plecat, am întrebat-o pe mama, cine era
individul. Mama mi-a spus că acel băiat era omul care m-a accidentat. El venea în fiecare zi, la spital să
se intereseze de starea mea.
-Aşteaptă ca Tu să-l ierţi. Se simte vinovat faţă de
tine, a spus mama.
- Eu l-am iertat de mult pentru ce ţi-a făcut ţie, îmi
spusese mama. Bietul bărbat, are bun simţ şi omenie. Că cine în zilele noastre
să vină la spital şi să-şi ceară scuze?
Eu faţă de acest
om simţeam o ură mare pentru ce mi-a făcut mie, mi-a distrus viaţa. Nu îl
puteam ierta, cel puţin nu l acel moment.
Îi ziceam în faţă că nu îl voi ierta niciodată pentru tot
ce mi-a făcut. Bietul om se întorcea şi pleca trist.
În sinea mea simţeam neputinţă şi frică că voi rămâne infirmă pe viaţă.
Când într-o zi un grup de medici mi-a confirmat personal
starea mea de sănătate, mi-a căzut cerul peste mine. În acel moment vroiam să
mor. Şi apoi cine se va căsători cu o fată cu probleme de sănătate ca ale mele?
Din câte am înţeles de la medici, avusem o comoţie
cerebrală, cu răni multiple pe tot corpul şi o fractură la bazin.
Dar noi te vom pune repede pe picioare, a spus doctorul meu
cu un surîs calm pe faţă care pe mine nu prea m-a convins.
Bărbatul care m-a accidentat venea în fiecare zi pe la mine, să vadă
care e starea mea şi o întreba pe mama cum
trece tratamentul, nu avea curajul să vorbească cu mine pentru că ştia
că îl urăsc şi nu îl voi ierta niciodată. Cel puţin eram convinsă la acel moment.
Pe zi ce trecea rănile se vindecau încetul cu încetul
starea mea era favorabilă, însă sufletul meu încă era rănit. Nu înţelegeam de
ce tocmai mie mi s-a întâmplat asta. Eram supărat pe Dumnezeu şi pe cei din
jurul meu. Ei au încercat să fie optimişti, să mă înţeleagă, iar eu eram în
permanenţă supărată, nervoasă şi tristă.
Într-o zi, medicul m-a anunţat că voi fi externată din
spital a doua zi, ceea ce mie mi s-a
părut şi mai depresiv, deoarece credeam
că toţi se vor uita la mine cu milă. Nimănui nu i-a păsat de mine, nici colegii
mei de serviciu nu au venit să mă viziteze sau să se intereseze de starea mea
de sănătate. Prietenul pe care îl aveam m-a părăsit. El nu avea nevoie de o
fată bolnavă ca mine.
Numai părinţi mei şi omul acela care mi-a distrus viaţa
mai trecea pe la mine.
Cum pot să fiu aşa
de rea cu el şi să nu îl iert? Mi-am zis eu într-un tîrziu când deja mă
obişnuisem cu prezenta lui în casa noastră.
Este om şi face greşeli.Toţi suntem imperfecţi.
Atunci începusem să înţeleg multe lucruri, din acel
moment m-a făcut să mă schimb înspre bine. La ieşirea mea din spital a venit
Gabriel, am aflat de la mama că aşa îl chema pe şoferul care m-a accidentat. M-a
condus până la maşină părinţilor mei. Eram în scaunul cu rotile. Nu am vorbit
aproape deloc.
M-a aşezat pe bancheta de spate şi a închis uşa, apoi a
pleacat. Apoi am deschis geamul de la fereastră şi l-am strigat.
-
Veniţi pe la noi, am ceva să vă spun, am zis, apoi am
ridicat geamul.
De atunci
Gabriel venea practic în fiecare zi pe la noi. Ne-am
apropiat mult unul de celălalt, părinţi mei îl invitau des la noi la cină.
Pot să zic că a dat norocul peste mine, Gabriel a devenit
un soţ iubitor, care are grijă de mine.
Mi-am schimbat viaţa, locul de muncă, într-un unul mai bun, cu salariu mai
mare, cu o funcţie mai responsabilă şi desigur după posibilitatea mea fizică.
Mi-am făcut prieteni adevăraţi cu care ne întâlnim în
oraş pentru a ne distra. Mi-am revenit complet, iar la moment merg fără scaun
cu rotile, fără cârje, merg în două picioare ca un om normal.
M-am schimbat complet, arăt altfel, prietenii zic ca am
devenit mai frumoasă şi mai senină. Dar cel mai frumos lucru care mi-a dat Cel
de Sus este că sunt însărcinată şi îmi voi realiza visul de a deveni mamă.
Îi mulţumesc sorţii că a organizat acel accident.